Sinaxar 23 noiembrie

In aceasta luna in ziua a douazeci si treia, pomenirea celui intre sfinti Parintelui nostru Amfilohie, episcopul Iconiei.

 Acest sfant, dupa ce a trecut fiecare treapta bisericeasca si a stralucit cu nevointa si dumnezeiasca cunostinta, a fost hirotonit episcop al Iconiei, cu vointa lui Dumnezeu si alegerea a tot poporul, in vremea imparatilor Valentinian si Valent, ajungand inca si pana in vremea marelui Teodosie si a fiilor lui, in anii 374, invatator facandu- se al dreptei credinte si cu vitejie stand pururea pomenitul impotriva eresurilor lui Arie si ale lui Macedonie si ale lui Eunomie, din care pricina, multe prigoniri si necazuri a rabdat de la cei necredinciosi. Acesta s-a aratat impreuna-nevoitor al parintilor celor 150 ce s-au adunat la Sfantul si a toata lumea la doilea Sinod impotriva lui Macedonie Pnevmatomahul (adica luptatorul impotriva Sfantului Duh), fiind unul dintre ei, in anii 381. Iar dupa ce marele Teodosie a dat stapanirea partilor apusului Europei lui Valentinian cel tanar si a biruit pe tiranul Maxim, s-a intors la Constantinopol. Atunci marele Amfilohie, intrand la imparatul, l-a rugat sa alunge pe arieni. Si fiindca imparatul nu voia aceasta, a aflat acest minunat parinte o maiestrie prin care a putut sa induplece pe imparat. Caci mergand la imparat, a salutat pe Teodosie ca pe un imparat, iar pe Arcadie, fiul lui, care atunci fusese uns nou imparat, l-a salutat in chip prea injositor. Deci maniindu-se pentru aceasta Teodosie, a socotit necinstea fiului sau aratata necinste adusa lui. Atunci sfantul preaintelepteste a aratat lucrul, zicand: "Vezi, o imparate, cum nu suferi necinstirea fiului tau si te manii? Asa sa crezi ca si Dumnezeu si Tatal, asemenea Se intoarce si uraste pe aceia care hulesc pe Fiul Sau si zic ca Acesta este mai prejos decat Tatal". Atunci socotind lucrul imparatul, indata a scris lege ca sa fie izgoniti ereticii departe de la cei drept-credinciosi. Iar pururea pomenitul acesta Amfilohie multi ani a pastorit turma lui Hristos si a alcatuit invataturi drept-credincioase; si ajungand la adanci batraneti, s-a odihnit in pace.

Tot in aceasta zi, pomenirea celui intre sfintii Parintelui nostru Grigorie, episcopul Bisericii acragantenilor.

Acesta a fost pe vremea imparatului Iustinian al doilea, care si Rinotmit se chema, in anii 685. Se tragea din cetatea Acraganta care se afla in ostrovul Siciliei, fiind fiu din parinti care se numeau Hariton si Teodota, oameni evlaviosi si impodobiti cu toate faptele bune si care traiau cu indestulare. Deci, cand era sfantul de opt ani, a fost dat de parintii sai sa invete Sfintele Scripturi. Si atat de silitor si nelenevitor s-a aratat la acestea, incat pe toti i-a facut a se minuna. Cand a ajuns la optsprezece ani, a fost pecetluit cleric, adica facut anagnost de catre Sfantul Potamion, caci era indemanatic la citire pentru buna glasuire ce avea. Iar intr-o noapte, in vremea cand dormea sfantul acesta inaintea patului arhidiaconului Damian, a auzit glasul dumnezeiescului inger, de trei ori chemandu-l pe el, ca si pe proorocul Samuel si zicandu-i: "Grigorie, s-a auzit rugaciunea ta. Deci grabeste si mergi". Iar sfantul, fara a intarzia, a iesit si a mers la Cartagena, care acum se numeste Tunis. Si afland acolo pe Marco monahul purtatorul de Duh, care a fost trimis de Dumnezeu catre el, a ramas langa dansul patru ani, iar de acolo a mers impreuna cu acelasi Marco la Antiohia. Apoi fiind indemnat prin oarecare dumnezeiasca descoperire, a mers la Ierusalim si acolo a fost facut diacon de catre Macarie, episcopul Ierusalimului. Dupa aceea, de acolo s-a dus la Constantinopol si s-a aratat lui Gheorghe, cel ce era atunci patriarh. Si fiindca atunci se adunase acolo sinod impotriva monotelitilor, Serghie, Pir si Pavel, s-a luptat cu dansii Sfantul Grigorie si atat de mult a mustrat nebunia lor, incat vestea despre el a ajuns pana la urechile imparatului. De la Constantinopol s-a intors la Roma si acolo a fost hirotonit episcop al patriei sale, cetatea Acragantiei, unde a stralucit foarte, savarsind minuni si impodobind-o cu vrednicia arhieriei. Pentru aceasta Savin si Crischentie si cu prietenii lor, pizmuind pe sfantul, nenumarate ispite au ridicat asupra lui si, vinovatii plasmuind impotriva lui, l-au prihanit pe el la papa al Romei, care, inselat de cuvintele lor mincinoase, a inchis pe sfantul in temnita doi ani si jumatate. Apoi dupa porunca imparatului, a scos pe sfantul din temnita, pentru ca sa se judece cu cei ce-l barfisera. Atunci a facut sfantul aceste minunate semne cu lemnele si carbunii, Dumnezeu marind pe sluga sa: caci fetele necuratilor si necuviosilor acelora barfitori ai sfantului s-au acoperit cu negreata intunecata, si s-au innegrit, incat si pana astazi fetele celor din neamul barfitorilor acelora au ramas innegrite. Iar tanara care fusese amagita de aceia (si a napastuit pe sfantul), dupa ce a fost chinuita de un duh necurat, la urma a fost vindecata de catre sfantul inaintea poporului. Iar sfantul s-a intors iarasi la patria si eparhia sa cu mare cuviinta, facand semne si minuni mai mari decat cele dintai. Deci asa vietuind dumnezeiescul parinte si ajungand la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul.

Tot in aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Sisinie Marturisitorul.

Sfantul Sisinie, episcop de Cizic, a fost unul din cei 318 Parinti de la Primul Sinod Ecumenic si a trait pe vremea imparatului Diocletian (284-305) si a guvernatorului Alexandru, avand patrie cetatea Cizicului. Deci, fiind parat la Alexandru ca este crestin, a fost legat de cai sirepi care erau siliti sa alerge; apoi a fost batut cu cruzime si a primit otet iute pe nas si alte chinuri suferira si minuni savarsind, a fost aruncat la inchisoare. Iar la Soborul intai cel a toata lumea adunat impotriva lui Arie, fiind de fata, Sfantul Sisinie a sugrumat pe Arie cu vinele dreptelor sale dogme, propovaduind pe Fiul de o fiinta cu Tatal si asa, bine si cu placere de Dumnezeu vietuind, s-a mutat catre Domnul.

Tot intru aceasta zi, pomenirea Prea Cuviosului Parintelui nostru Antonie, care s-a nevoit in Schitul Iezeru din tinuturile Valcii.

 Acest fericit parinte Antonie era de neam roman si a trait pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab si a voievodului martir Sfantul Constantin Brancoveanu. A crescut in dreapta credinta mergand de mic la Sfanta Biserica, unde isi gasea desfatarea sufleteasca. Inaintand cu varsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu si bucuria duhovniceasca a parintilor sai. Lasand desfatarea lumii acesteia, a imbratisat viata monahiceasca in prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, in tinutul Valcii. Aici, Cuviosul Antonie s-a aratat dintru inceput foarte sarguincios la toata osteneala si asprimea vietii manastiresti. Atat de mare era nevointa sa, incat celorlalti vietuitori din chinovie li se parea ca fericitul Antonie ar fi in trup duhovnicesc. Dorind sa sporeasca nevointele sale, cu blagoslovenia egumenului manastirii a mers la episcopul locului, Ilarion, sa-i ceara binecuvantarea sa plece in sfantul munte Athos. Episcopul cunoscandu-l ca este monah imbunatatit si poate fi de folos multora, aici, a staruit ca el sa ramana in tara. Deci, intorcandu-se Cuviosul la Schitul Iezeru si vazand ca Biserica se ruineaza, s-a umplut de ravna si, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion si cu agoniseala lui a reinnoit sfantul locas. Dupa multe nevointe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvantarea egumenului sau a iesit din schit si cercetand mai indeaproape pustia, a gasit o pestera mica intr-o stanca. Acolo, singur a sapat o bisericuta in care s-a rugat neincetat ziua si noaptea. Uratorul de oameni, diavolul insa, i-a adus multe ispite si suparari, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugaciunea si neincetata lucrare. Cine poate sa spuna privegherile Cuviosului de toata noaptea, privegherile si plecaciunile genunchilor sai? Cuviosul Antonie era mic de stat si garbov de batranete, parul capului era scurt, barba deasa, scurta si destul de alba, vesel la cautatura, obrazul frumos, putin iute din fire si lesne iertator. Imbracamintea sa era simpla si numai cele de trebuinta purta. Pentru infranarea trupului purta un brau din lanturi de fier imprejurul sau, iar hrana sa o lua abia la al noualea ceas si atunci numai paine uscata si apa dar si acelea cu masura. Vin si bautura ametitoare nu a gustat niciodata. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneala, rezemat de niste pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugaciune. Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscand ca trecerea din lumea aceasta ii este aproape, a chemat pe ucenicul sau Nicolae, cu patruzeci de zile mai inainte si i-a spus in taina: "Sfarsitul mi s-a apropiat. Dupa iesirea sufletului, sa te nevoiesti sa pui trupul meu in gropnita pe care eu am sapat-o aici in piatra". Dupa patruzeci de zile, imbolnavindu-se Cuviosul, vorbind in pace cuvinte de invatatura pentru suflet, a adormit in Domnul.

Tot in aceasta zi, pomenirea Sfantului Ishirion episcopul, care cu pace s-a savarsit.

Tot in aceasta zi, pomenirea Sfantului Elen, episcopul Tarsului, care cu pace s-a savarsit.

Povestire despre vedenia oarecarui Ioan, foarte de folos Fost-a un om pe vremea imparatului Constantin cel Mare, cu numele Ioan, care era cunoscut imparatului prin mestesugul sau. Acesta, avand viata inrautatita, nu a gandit niciodata la gheena. Iar Domnul, Cel ce pe toate le iconomiseste spre folos, a oranduit indreptarea lui prin vedenie. Caci acesta a vazut o data in vis ca a adus imparatului Constantin un lucru din mestesugul sau si ca pentru aceasta, vorbea imparatului cu indrazneala si se bucurau impreuna. Dupa aceasta a vazut pe imparatul ca scoate o sabie goala si, strangandu-i parul la un loc, se grabea sa-i taie capul fara mila; iar Ioan pleca gatul sau, socotind ca glumeste cu imparatul. Insa in vreme ce facea aceasta, a auzit pe imparatul care cu groaza ii zice: "Cand sabia va atinge parul tau, atunci gatul tau se va umple de sangele tau". Deci i s-a parut lui ca i s-a taiat gatul, si cand sabia a venit spre piept, nedumerindu-se si temandu-se, Ioan cauta ajutor de la cineva; si de frica si de groaza acelei lupte s-a trezit, si venindu-si in fire, sta cu totul spaimantat. Deci, facandu-si semnul crucii peste trupul lui, zicea: "Multumescu-ti tie, visule, ca aceasta lupta grozava mi-ai aratat-o numai ca nalucire, nu si ca fapta". Si asa a ramas iarasi nepocait si neindreptat. Iar dupa catva trecere de vreme, a cazut la grea boala si chema ajutorul lui Dumnezeu. Atunci a vazut iarasi, dar nu in vis, ci in uimire fiind, ca sta de fata la un divan judecatoresc. Vedea inca si un infricosator imparat sezand pe scaun si imbracat cu podoaba imparateasca si arhiereasca si de-a dreapta si de-a stanga lui, sedeau oarecare barbati, cu sfintita cuviinta si cucernicie, iar el sta dedesubtul acelora; de-a dreapta imparatului, sedeau oarecare fameni tineri si frumosi, iar de-a stanga lui, sedea unul mai smerit si mai primitor. Iar in partea din spatele imparatului, era o prapastie foarte intunecata si adanca, care numai la vedere pricinuia frica nespusa si durere mare. Deci, in vreme ce el sta cu frica si cu cutremur, i-a zis lui imparatul cel ce sedea: "O, tinere, oare stii cine sunt Eu?" Iar Ioan i-a raspuns: "Stiu, Stapane, ca Tu esti Cel ce Te-ai intrupat, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu, precum dumnezeiestile noastre Scripturi glasuiesc". Iar imparatul a zis catre dansul: "Si daca tu din Scripturi Ma cunosti, si cunosti inca si pe cei impreuna cu Mine sezatori, cum ai uitat amenintarea care cu cativa ani inainte ti-a facut tie imparatul Constantin? Sau nu intelegi ceea ce-ti zic?" Iar Ioan i-a raspuns: "Inteleg, Stapane, caci inca am in inima mea frica groazei aceleia". Si a zis imparatul: "Daca ramasitele fricii aceleia le ai inca in inima, cum staruiesti in rautati? Invata-te prin cercare, ca Eu am fost Cel ce si mai inainte ti-am dat tie groaza aceea, si nu Constantin". Si acestea zicand, a vazut Ioan ca numai cu semnul a poruncit imparatul celor ce-l inconjurau ca sa arunce pe Ioan in prapastia ce se vedea in spatele lor. Si indata ce au inceput famenii sa impinga fara mila pe Ioan in prapastie, indata el a chemat ajutorul Nascatoarei de Dumnezeu, ca i se paruse ca a vazut pe Nascatoarea de Dumnezeu acolo in mijloc. Si indata a auzit pe imparatul zicand: "Lasati-l pe el sa mearga, pentru rugaciunile Maicii Mele". Pana aici este vedenia ce a vazut Ioan; iar el, spaimantandu-se si venindu-si in fire, s-a dus la un monah cucernic si i-a povestit totul; iar monahul i-a zis: "Da slava lui Dumnezeu, frate, ca te-ai invrednicit sa iei asemenea invatatura, si de aceea trezeste-te, iubitule, nu cumva si tu sa patimesti ca despre care iti voi povesti". O asemenea vedenie ca a ta, a vazut-o un om. Si anume, ca se afla in imparatestile judecatorii, un Gheorghe cu numele, care cu silnicie fiind dus legat ca sa fie aruncat intr-o prapastie grozava, cu totul s-a inspaimantat. Iar unul din cei ce stateau acolo de fata, avand indrazneala catre imparatul, a oprit pe cei ce-i duceau pe el in prapastie si-l ruga ca sa-l lase, dandu-le lor chezasie ca in douazeci de zile se va indrepta. Deci dupa ce i s-a dat drumul, prin acest fel de chezasie si ajutor, s-a dus cel ce a vazut vedenia si a inteles ce inseamna si talmacirea lui Gheorghe, care era tras in prapastie, caci ii era prieten si cunoscut. Iar Gheorghe, auzindu-le acestea, nu le-a luat in seama. Asadar a ramas ticalosul neindreptat. Iar dupa ce au trecut cele douazeci de zile, a fost rapit din viata aceasta, si s-a dus ca sa plateasca fagaduita datorie. Acestea, cu chip de adaugire le-a povestit monahul acela catre Ioan. Iar Ioan auzind acestea, si avand in mintea sa inca vii ingrozirile ce vazuse, si-a marturisit fara de rusine toate pacatele sale, si schimbandu-si viata spre mai bine, a petrecut multi ani cu placere de Dumnezeu vietuind, si asa murind, s-a dus la vesnicele locasuri.

Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Filmulete din Duminica a 26-a după Rusalii - Bogatul caruia i-a rodit tarina- 22 noiembrie

http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2015/11/filmulete-din-duminica-26-dupa-rusalii.html

Filmulete - Intrarea in Biserica a Maicii Domnului - 21 noiembrie

http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2015/11/filmulete-intrarea-in-biserica-maicii.html

Sinaxar 17 Noiembrie

În această lună, în ziua a şaptesprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Grigorie, făcătorul de minuni, episcopul Neocezareii.

Sfântul Grigorie Taumaturgul este una dintre marile personalităţi ale istoriei şi spiritualităţii creştine din sec. al III-lea. A desfăşurat o amplă activitate misionară, convertind la creştinism pe toţi locuitorii din Neocezareea. Prin întreaga sa activitate desfăşurată în slujba Bisericii, s-a impus în conştiinţa creştinilor din toate timpurile, mai întâi ca un făcător de minuni, putere care i-a atras supranumele de Taumaturgul, şi apoi ca un teolog pragmatic, preocupat să ofere soluţii practice problemelor cu care se confrunta Biserica din vremea sa. El a fost unul dintre cei mai înfocaţi ucenici ai lui Origen şi primul sfânt pe care Biserica l-a numit „taumaturg“.

Troparul Sfântului Ierarh Grigorie Taumaturgul

Întru rugăciuni priveghind, la lucrările minunilor răbdând, asemenea numire cu îndreptările ai câştigat. Ci, te roagă lui Hristos Dumnezeu, Părinte Grigorie, să lumineze sufletele noastre, ca să nu adormim în moarte cu păcate.

Condacul Sfântului Ierarh Grigorie Taumaturgul

Luând lucrarea multor minuni, cu semne înfricoşătoare pe demoni i-ai îngrozit şi bolile oamenilor ai alungat, Preaînţelepte Grigorie. Şi făcător de minuni eşti numit, din fapte luându-ţi numele.

Născut în anul 213, într-o familie păgână din Neocezareea Pontului, sfântul pe care îl prăznuieşte astăzi Biserica Ortodoxă a primit numele de Teodor, pe care l-a schimbat în Grigorie înainte de hirotonia lui în episcop. S-a botezat la vârsta de 14 ani, la scurt timp după moartea tatălui, la insistenţele mamei sale. A studiat retorica, apoi limba latină şi dreptul în oraşul natal, plecând mai târziu în oraşul Beirut împreună cu fratele său, pentru desăvârşirea studiilor de drept. La invitaţia surorii lor, cei doi fraţi s-au oprit în Cezareea Palestinei, unde soţul ei era guvernator.

Ucenic al lui Origen

Cunoscându-l pe Origen, amândoi au fost puternic impresionaţi de înţelepciunea acestuia, rămânând în preajma lui timp de 5 ani. Înainte de a reveni în oraşul natal, Sfântul a ţinut un discurs de rămas bun, exprimându-şi recunoştinţa faţă de renumitul său dascăl pentru tot ceea ce a făcut pentru el şi, în general, pentru realizările sale deosebite în domeniul culturii şi educaţiei creştine. Sfântul Grigorie era entuziasmat de experienţa acumulată în această perioadă. Încă din prima zi a fost cucerit de cuvântul lui Origen, pentru că, ne spune el, „era un amestec de blândeţe şi seriozitate, de convingere şi constrângere“. A învăţat de la acesta că faptele trebuie să urmeze întotdeauna cuvintelor şi că orice învăţătură este zadarnică şi nefolositoare, atâta timp cât cuvântul este separat de faptă. După exemplul iubitului său dascăl, s-a preocupat foarte mult să cultive însuşirile sufletului, lăsând la o parte cele trecătoare. În semn de preţuire, i-a atribuit diferite apelative ca: primul dintre filosofi, părinte sau paradis duhovnicesc. „Acest om admirabil, prietenul şi crainicul virtuţilor, ne-a făcut să le iubim demult cu cea mai aprinsă dragoste, singurul lucru, poate, care i-a fost posibil. El ne-a inspirat, graţie virtuţii sale, dragoste faţă de frumuseţea dreptăţii, al cărei chip de aur ni l-a arătat nouă, dragoste de înţelepciunea cea adevărată, de toţi căutată şi îndrăgită, dragoste de cumpătarea care face asemănarea cu Dumnezeu, care aduce echilibrul şi pacea sufletului, dragoste de bărbăţia cea minunată, de răbdare şi mai ales nevoia lăuntrică de adora pe Dumnezeu, despre care se zice că este mama tuturor virtuţilor, pentru că ea este baza şi scopul tuturor virtuţilor; având-o pe aceasta, le dobândim şi pe celelalte cu uşurinţă, acele virtuţi care învrednicesc pe omul credincios să devină prieten şi crainic al lui Dumnezeu pentru că virtuţile îl fac demn şi curat şi-l însoţesc la Dumnezeu întocmai ca un bun cârmaci şi un preot înţelept“, acestea le-a arătat Grigorie în discursul de mulţumire, care subliniază admiraţia pe care i-o purta dascălului său.

Luminătorul celor din Neocezareea

Întorşi în ţinutul natal, cei doi fraţi s-au dedicat predicării Evangheliei lui Hristos. Între timp, Sfântul Grigorie a fost hirotonit episcop al Neocezareei Pontului. Tot atunci a fost hirotonit episcop şi fratele său Atenodor, într-o localitate al cărei nume nu e cunoscut. În calitatea sa de episcop, Sfântul Grigorie a desfăşurat o amplă activitate misionară, convertind la creştinism pe toţi locuitorii din Neocezareea. Este de remarcat acest fapt cu atât mai mult cu cât, la ridicarea lui în funcţia de episcop, aici erau doar 17 creştini, inclusiv cei din împrejurimi. Între persoanele care au îmbrăţişat creştinismul datorită activităţii sale, se numără şi Macrina, bunica Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie de Nyssa. În timpul persecuţiei lui Deciu, Sfântul Grigorie s-a retras în munţi împreună cu un mare număr de credincioşi, iar după ce calmul a fost restabilit, el a instituit sărbători în amintirea martirilor. A fost martor şi la devastarea Pontului de către goţi şi borazi, Biserica aflată sub păstorirea sa fiind pusă la grea încercare. Împreună cu fratele său, a participat la Sinodul de la Antiohia, din 265, care l-a condamnat pe ereticul Pavel de Samosata. După toată această bogată activitate desfăşurată în slujba Bisericii a trecut la cele veşnice în timpul domniei lui Aurelian (270-275), conform informaţiei dată de Suidas.

Contribuţia teologică

Întreaga operă scrisă a Sfântului poartă amprenta caracterului practic al activităţii sale, întrucât ceea ce a scris a avut un scop practic. Se spune că învăţătura despre Sfânta Treime i-a fost descoperită şi lămurită în urma unei minuni dumnezeieşti, de Sfântul Ioan Evanghelistul, la porunca directă a Maicii Domnului. Astfel, Sfântul Grigorie a reuşit să evidenţieze eternitatea, egalitatea şi unitatea Persoanelor Sfintei Treimi. A demonstrat că Dumnezeu nu este supus pătimirii sau suferinţei, iar atunci când Fiul lui Dumnezeu a voit să pătimească a făcut acest lucru ca prin pătimirea Sa să-i mântuiască pe oameni. El a învins patimile şi a biruit moartea, arătând nepătimirea Sa.

„Nou Moise te-ai făcut prin fapte“

Prin viaţa şi credinţa lui, Sfântul Grigorie a ajuns să facă şi minuni, primind supranumele de taumaturgul sau Făcătorul de minuni. Sfântul Vasile îl considera împreună cu apostolii şi proorocii drept marea făclie strălucitoare a Bisericii, trăitor în intimitatea lui Dumnezeu. Dintre numeroasele minuni pe care Sfântul le-a săvârşit, ne vom opri asupra a două dintre ele. Se ştie că în timpul împăratului Deciu a fost pornită o prigoană împotriva creştinilor, care erau omorâţi dacă nu se închinau idolilor. Pentru a scăpa din calea prigonitorilor, Sfântul Grigorie împreună cu un diacon al său s-a retras în munte. Prigonitorii au aflat însă unde s-a ascuns şi au plecat în căutarea lui cu gândul de a-l omorî. Când Sfântul a văzut că se apropiau, a început să se roage cu mâinile ridicate spre cer împreună cu diaconul său. Cu toate că prigonitorii nu erau departe de el, nu-l puteau vedea, arătându-se astfel voia lui Dumnezeu. După mai multe căutări în zadar, s-au întors la cel care i-a trimis în munte şi i-au spus că nu au găsit pe nimeni, decât doi copaci alăturaţi. Înţelegând acela minunea, i-a lăsat şi a alergat la munte. Aici i-a găsit pe cei doi rugându-se şi, căzând la picioarele Sfântului, a devenit din prigonitor rob al lui Hristos.

Un râu ce se numea Licos se revărsa în fiecare primăvară din matca sa, inundând satele şi pământurile din apropiere. Auzind că Sfântul Grigorie are putere asupra apelor, locuitorii din această zonă l-au rugat să se milostivească de ei şi să potolească apele râului pentru a nu le mai produce atâtea pagube. La început, Sfântul le-a spus că nu poate trece peste rânduiala lui Dumnezeu, dar pentru că nu încetau să-l roage, a mers împreună cu ei la râu. Venind aproape de mal, a înfipt acolo toiagul său, poruncind râului ca în numele lui Hristos să-şi urmeze cursul. Apoi, din toiag a crescut un stejar mare care a devenit stavilă împotriva revărsării apelor. Această minune ne aminteşte de Moise care, cu toiagul său a despărţit Marea Roşie, de aceea Sfântului Grigorie îi spunem în slujbele Bisericii că „nou Moise te-ai făcut prin fapte“.

Tot în această zi, pomenirea Părintelui nostru Cuviosului şi Mărturisitorului Lazăr zugravul (iconograful).

Acest sfânt de mic copil s-a făcut monah şi a învăţat meşteşugul zugrăvirii (al iconografiei, picturii icoanelor şi frescelor). Iar pe lângă viaţa aspră şi înfrânarea ce întrebuinţa, se silea fericitul încă şi spre milostenie. Pentru care a şi primit harul preoţiei. Iar după ce s-a făcut preot, a dat război împotriva tuturor eresurilor, şi atât de multe necazuri a suferit, nu numai de la nestorieni şi eutihieni şi dioscoreni, ci şi de la luptătorii împotriva icoanelor, încât este cu neputinţă prin cuvânt a se spune. Ci şi la Roma cea veche a fost trimis ca să ajute părinteştile şi apostoleştile dogme, cărora le dau război luptătorii împotriva icoanelor. Şi, întorcându-se de la Roma la Constantinopol, iarăşi a fost trimis la Roma pentru aceeaşi pricina; şi în drumul său de a doua oară la Roma, pe la mijlocul căii, s-a îmbolnăvit din tulburările vremii, şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, fiind adus la împărăteasa cetăţilor, a fost aşezat în mănăstirea ce se numea a lui Evandru.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Zaharia Ciobotarul şi a lui Ioan.

Povestire foarte folositoare

Un om oarecare, vestit în lucrările lumeşti, cu numele Ioan, lepădând toate îndulcirile vieţii, ducea o viaţă smerită şi monahicească. Şi îndeletnicindu-se cu fapte dumnezeieşti, se sârguia ca să placă numai lui Dumnezeu. Deci, ostenindu-se pururea întru rugăciuni şi cereri, tindea şi sporea către cele mai înaintate şi mai mari isprăvi. Fiindcă, pe lângă celelalte ale lui păşiri, avea obicei a se duce ca să privegheze toată noaptea la bisericile Domnului. Într-o noapte, s-a dus la biserica cea mare a Sfintei Sofia ce se afla în Constantinopol şi, aflând uşile încuiate, a şezut acolo pe un scaun ce era aproape, fiind ostenit el, şi întru şederea sa îşi citea slujba cu glas şovăitor.

Şi iată a văzut o strălucire de lumină, ce venea de afară, şi privind mai cu luare aminte, a văzut un bărbat cucernic, care urma după lumina aceea. Deci, bucurându-se pentru acea privire, a luat mai bine aminte, voind să vadă ce are să facă acel om. Şi când a ajuns omul acela la porţile bisericii Sfintei Sofia, ce erau închise, şi-a plecat genunchii înaintea porţilor, şi îndestul a făcut rugăciune, apoi a ridicat în sus mâinile sale şi, făcând semnul crucii pe porţi, îndată porţile s-au deschis singure, şi împreună cu lumina a intrat înăuntru şi bărbatul acela. Şi după ce a intrat, iarăşi a plecat genunchii pe pardoseală, unde deasupra era zugrăvită icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi, sculându-se, a deschis şi acolo porţile. Şi venind la porţile cele frumoase de argint ale bisericii în pridvor, destulă rugăciune a făcut acolo, apoi cu semnul crucii le-a deschis şi pe acelea, şi aşa a intrat în biserică cu totul luminat fiind.
Deci, mergând în mijlocul bisericii, şi-a ridicat mâinile în sus, înduplecând pe Dumnezeu. Iar după ce şi-a isprăvit rugăciunea, s-a întors înapoi şi trecea prin pridvorul bisericii, iar porţile se încuiau prin dumnezeiască lucrare îndată ce acela ieşi afară. Deci, sta sfântul om Ioan şi căuta cu luare aminte, unde va merge acel bărbat dumnezeiesc, după ieşirea din biserică. Şi fiindcă acela mergea pe drumul drept, nu s-a lenevit avramicescul Ioan a-i urma, ca să afle unde se ascunde acest fel de scump mărgăritar al lui Dumnezeu. Şi abătându-se acela puţin din dreptul drum, mergea spre schela cea pogorâtoare a Sfântului mucenic Iulian; şi apropiindu-se de casa foarte mică, şi bătând cu mâna în uşă, a strigat încet numele femeii ce era înăuntru: "Maria", şi aşa a intrat înăuntru. Atunci lumina ce-l lumina pe cale s-a ridicat din mijloc, şi aşa între amândoi s-a făcut noapte întunecată.

Iar femeia acelui dumnezeiesc bărbat a aprins lumânarea din candela şi a dus-o bărbatului ei; însă el nu s-a culcat pe pat, nici nu şi-a odihnit trupul în vreun alt chip, ci a început să lucreze, căci era ciobotar. Atunci şi cel ce-i urma lui, vrednicul de pomenire Ioan, fără de sfială a intrat înăuntrul casei, şi căzând la picioarele lui, le udă cu lacrimi şi rugându-l pe el, zicea: "Nu te ascunde de mine, cine eşti, şi care este înalta ta vieţuire, prin care faci astfel de minuni, pe care le-am văzut însumi cu ochii mei". Iar, smerit-cugetătorul acela zicea: "Iartă, bătrânule, pentru Domnul. Eu sunt om păcătos şi nu am la sinemi nici o faptă bună. Că cine sunt eu păcătosul? Sau de unde am învăţat vreo înaltă vieţuire, precum singur zici, în vreme ce sunt sărac şi mă aflu lucrător meşteşugului celui mai neînsemnat; te-ai înşelat, omule, te-ai înşelat, şi ai văzut nălucă, iar nu adevărul".

Atunci bătrânul a adăugat lacrimi peste lacrimi, şi nu înceta a-l jura pe el pe numele lui Dumnezeu, ca să-i arate lui fapta bună a sa cea mare. Căci zicea: "De nu era lucrul dumnezeieştii pronii, ca să se descopere petrecerea ta, cu adevărat nu m-aş fi învrednicit eu cel mai mic să fiu privitor al acestui fel de taină". Deci, strâmtorat fiind de jurăminte acel minunat bărbat s-a sculat de pe scaun şi, făcând mai întâi metanie bătrânului, a început a zice aşa: "Bine să ştii, fratele meu, că nici o ispravă pe pământ n-am câştigat decât să mă înnoroiesc şi să mă întinez cu păcatele şi să cinstesc mai mult desfătarea trupească. Iar după aceasta, din bunătatea Dumnezeului meu, luând în minte frica muncii, după cum vezi mi-am luat femeie, dar n-am întinat curăţenia trupului. Ci amândoi cu unire păzim fecioria şi tăinuim aceasta, zicând că ea este stearpă. Şi până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, păzim noi adevărata curăţenie a sufletului şi a trupului, pentru dorinţa şi dragostea Ziditorului nostru. Voi adăuga încă şi alta, pentru legătura jurământului. Bogăţia mea toată nu este mai multă decât numai trei arginti şi jumătate, şi cu aceştia cumpărând piei, lucrez meşteşugul ciubotelor; şi dobânda ce o scot de acolo o despart în două părţi: o parte adică, cea mai dreaptă şi de căpetenie, o hărăzesc lui Hristos, împărţind-o la săraci - fraţii lui Hristos; iar cealaltă parte o cheltuiesc la trebuinţele noastre; şi aşa pururea petrecând, aştept neîncetat pe înfricoşătorul Judecător ce va să vină. Şi-mi aduc aminte de cercetarea cea înfricoşătoare ce au să-mi facă cumpliţii demoni".

Aceasta poveste auzind-o Ioan şi înspăimântându-se de curata şi fericita viaţa a pururea pomenitului Zaharia (căci aşa se numea), l-a lăudat pe el. Apoi binecuvântându-l pe acel minunat bărbat, a ieşit din casa lui cu bucurie şi veselie. Şi Ioan s-a dus la casa unde găzduia, mulţumind lui Dumnezeu pentru minunile mari ce a văzut. Iar fericitul Zaharia, cel ce întru adevăr era lipsit de mândrie, voind ca să fuga de amăgirea deşertăciunii lumeşti, şi-a lăsat casa sa şi a fugit, cu desăvârşire necunoscut tuturor făcându-se.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Longhin, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ghenadie, patriarhul Constantinopolului, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Maxim, patriarhul Constantinopolului, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Iustin, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ghenadie, cel ce s-a nevoit în Mănăstirea Vatoped, şi a fost dochiar, şi s-a învrednicit a vedea cum un butoi gol a izvorât untdelemn prin minunea Născătoarei de Dumnezeu, şi care cu pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Mitropolitul Antonie Plămădeală

Născut la 17 noiembrie 1926 în Basarabia, la Stolnicenii de pe Cogâlnic, locuri pe care le-a iubit mereu şi de care a fost nevoit să se despartă din cauza vitregiilor vremurilor, a urmat cursurile Seminarului Teologic din Chişinău, apoi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, iar la Institutul Teologic din Cluj îşi va lua licenţa în Teologie, fiind declarat şef de promoţie.

Tuns în monahism la Mănăstirea Prislop

În 1949 întră în monahism la Mănăstirea Prislop, primind numele Antonie, în locul celui de Leonida, pe care-l avusese la botez, fiind călugărit de către episcopul Andrei Mageru, care-l va şi hirotoni apoi ierodiacon. În 1953 este hirotonit preot ieromonah de către episcopul Partenie Ciopron pe seama Mănăstirii Slatina - Suceava. Un an mai târziu a fost prins, arestat şi întemniţat la Jilava, fiind condamnat la patru ani de închisoare, ulterior fiind graţiat în urma unui decret de stat.

Reprimit la Mănăstirea Slatina după eliberare, între anii 1956-1959 urmează cursurile de doctorat în Teologie la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, secţia sistematică, avându-l ca îndrumător pe reputatul teolog Dumitru Stăniloae.

Ierarhul cu vocaţie

În urma decretului 410/1959 este exclus din monahism şi de la cursurile de doctorat, fiind vreme de câţiva ani şomer şi lucrător ziler. Este angajat în 1961 ca muncitor necalificat la Fabrica de Mase Plastice din Bucureşti, unde va rămâne până în martie 1968, când este recuperat pentru Biserică de către patriarhul Justinian şi numit secretar şef la Institutul Teologic. Primeşte o bursă de studii în Anglia, la Oxford, unde obţine şi titlul de doctor în teologie. În anul 1970 este ales episcop-vicar patriarhal cu titlul de „Ploieşteanul“, lucrând vreme de 10 ani în administraţia patriarhală. În 1980 este ales episcop al Buzăului, unde lucrează frumos doi ani, până în 1982, când este ales mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.

Ca ierarh, a desfăşurat o activitate deosebită pe plan pastoral, misionar, social şi ecumenic, fiind fără îndoială unul dintre marii ierarhi pe care Biserica noastră i-a avut în vremea din urmă.

Un mare teolog

L-am văzut pentru prima dată pe episcopul Antonie Ploieşteanul, vicarul patriarhal de atunci, prin anii ’79-’80, la Cluj. Fiind seminarist, într-o seară l-am văzut plimbându-se prin curtea interioară a episcopiei de acolo, împreună cu episcopul-vicar de la Arad de atunci, Gherasim Hunedoreanul. Era la Cluj, în desfăşurare, o Conferinţă teologică interconfesională, la care participau ierarhi şi profesori de teologie din ţară, de la diferite confesiuni, ortodocşi, romano-catolici, protestanţi, luterani etc. Cel care o conducea era episcopul Antonie, cunoscut nouă, seminariştilor, de la orele de cursuri, ca un mare teolog.

M-a impresionat ţinuta lui, era îmbrăcat cu o reverendă albastră şi purta un cojocel înflorat. Mergea cu paşi apăsaţi şi impunea prin ţinuta sa fizică. Discuta cu arhiereul Gherasim probabil în legătură cu situaţia de la Arad.

În anul al V-lea de seminar am aflat că fusese ales episcop al Buzăului, şi lumea se bucura şi îşi punea speranţe în el. După ce am devenit student la Sibiu, am avut ocazia să-l văd mai des, fiind mitropolit al Ardealului, participând la slujba de duminică în Catedrală, când vorbea credincioşilor cu multă vervă, tălmăcindu-le cuvântul Evangheliei duminicale, dar şi informându-i despre conferinţele ecumenice la care participa, ca şi despre alte evenimente din viaţa Bisericii.

În anii studenţiei venea destul de des şi în Aula facultăţii, unde prezenta anumite conferinţe pe teme teologice. Îmi amintesc că i-a adus să conferenţieze în Aulă pe acad. Virgil Cândea, pe poetul Ioan Alexandru, pe istoricul Nicolae Stoicescu, pe criticul de artă Vasile Drăguţ şi pe alţi intelectuali de valoare ai culturii româneşti (pr. Gheorghe Cunescu, pr. Paul Mihail etc.).

Toţi studenţii eram impresionaţi de elocinţa lui şi căutam să-i punem în practică poveţele pe care ni le dădea şi cu aceste prilejuri.

În anul 1989, i-am cerut sfatul la dorinţa de a mă duce la Mănăstirea Sâmbăta de Sus pe care tocmai o reconstruia atunci. Mi-a aprobat închinovierea, ca după o lună de zile să mă călugărească chiar Înalt Preasfinţia Sa, de ziua Izvorului Tămăduirii, şi să-mi fie naş de călugărie arhim. Casian Crăciun, actualul episcop al Dunării de Jos. La 1 iunie 1989 m-a dus la Centrul mitropolitan din Sibiu ca şi secretar eparhial.

„Ierarhul dublat de scriitorul versat“

Am avut multe de învăţat de la dânsul şi am putut cunoaşte mai în profunzime calităţile sufleteşti ale mitropolitului Antonie. Era ocupat cu zidirea Mănăstirii Sâmbăta, era mereu în delegaţii în străinătate, dar când se întorcea la Sibiu era prezent activ în viaţa eparhiei. Îmi aduc aminte că dimineaţa, când urcam la cabinet, îmi dădea pentru dactilografiere zeci de pagini pe care le scrisese noaptea. L-am urmărit când scria uneori la birou ziua. Se punea la scris şi, ca şi cum cineva i-ar fi dictat în chip nevăzut, era în stare să scrie 2-3 ore fără să ridice pana de pe hârtie. Era un adevărat fenomen. De fapt, mitropolitul Antonie a fost ierarhul dublat de scriitorul versat, şi acest lucru era evident şi se observa şi în cuvântările sale. Mereu găsea câte ceva de scris sau de făcut. Nu l-am văzut odihnindu-se decât după ce s-a îmbolnăvit.

Era un om integru, un om tenace, care ţinea la demnitatea sa de arhiereu şi care se mândrea pe bună dreptate cu opera sa scrisă şi mai ales cu cea înfăptuită la Sibiu, la Sâmbăta, ca şi în toată eparhia ce cuprindea atunci trei judeţe. În plină epocă de dictatură atee a reuşit să deschidă cu mari eforturi o nouă biserică în Sibiu, în cartierul Hipodrom, biserică închinată Sf. Antonie cel Mare. Ştiu de la un preot din oraş că s-a dus la dânsul să ceară încuviinţarea ca iconostasul de la Capela Şcolii Normale din Sibiu, ctitorită de Mitropolitul Nicolae Bălan şi pictată de maestrul Costin Petrescu, pe atunci închisă, să fie dus la noua biserică din Hipodrom. Mitropolitul nu a fost de acord, zicând că locul iconostasului este acolo în capelă. Şi a avut dreptate, pentru că, peste câteva luni, a venit Revoluţia, iar la câteva zile după aceasta capela a fost deschisă la indicaţia mitropolitului şi se slujeşte în ea până astăzi.

„Lasă, că Dumnezeu şi istoria o să facă dreptate“

Era un om care ţinea la principiile sale. Îmi amintesc că în noiembrie 1989, anul Revoluţiei, tipărise deja Pastorala de Crăciun, pe care o intitulase sugestiv „Acesta este Fiul Meu cel iubit“, ca o reacţie la sintagma „celui mai iubit fiu al poporului etc“. Pastorala cuprindea pe lângă textul propriu-zis şi trei pagini de rugăciuni pentru credincioşi, fiind deci o veritabilă cărticică de suflet şi de credinţă. Pe copertă, Pastorala avea icoana Mântuitorului Hristos. A tipărit-o în vreo 200.000 de exemplare pe care le-a distribuit la toate parohiile din eparhie. Era un mijloc de a răspândi cuvântul Domnului şi de a pune la îndemâna credincioşilor o cărticică de rugăciuni.

Eram în biroul său când a venit un mesager de la Bucureşti, spunându-i că în textul pastoralei trebuie introdus neapărat, din ordinul Departamentului Cultelor, un pasaj cuprinzând faptul că anul 1989 era anul celor mai mari recolte din istoria ţării etc. Aproape furios, i-a replicat aceluia: „Ascultă, domnule, eu propovăduiesc pe Hristos în pastorale, nu alte lucruri. Oamenii vor să asculte cuvânt de suflet, nu câtă mazăre şi sfeclă s-a produs la hectar!! E treaba altora să o facă. De fapt eu mi-am tipărit Pastorala şi am difuzat-o deja la parohii“. Era un curaj nemaipomenit în vremea aceea.

Tot aşa îmi amintesc de faptul că a venit de la Bucureşti o dată şi mi-a arătat bucuros o hârtie prin care obţinuse, prin diplomaţie bineînţeles, o suplimentare cu 3.000 de exemplare la tirajul redus al Cărţii de rugăciuni, pe care urma să o imprime în Tipografia eparhială, renovată şi reutilată prin grija sa. După Revoluţia din 1989 a fost acuzat de multe, pe nedrept, de către mulţi, unii chiar pe care-i considera apropiaţi. A suportat totul cu stoicism şi răbdare creştinească. Nu a voit niciodată să se disculpe sau să se folosească de dreptul la replică. „Lasă, că Dumnezeu şi istoria o să facă dreptate“, erau cuvintele lui.

Cărturarul de vocaţie

A fost şi un cărturar de vocaţie, lăsând o dâră luminoasă în cultura română şi în cea bisericească prin cele 45 de cărţi scrise, unele dintre ele devenite deja emblematice. Amintim între acestea pe cele mai reprezentative: „Trei ceasuri în iad“ (Bucureşti, 1970), „Dascăli de cuget şi simţire românească“ (Bucureşti, 1981), „Ca toţi să fie una“ (Bucureşti, 1979), „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“ (Sibiu, 1983), „Vocaţie şi misiune în vremea noastră“ (Sibiu, 1984), „Biserica slujitoare“ (Sibiu, 1984), „Romanitate, continuitate, unitate“ (Sibiu, 1988), „Tâlcuri noi la texte vechi“ (Sibiu, 1989), „Cuvinte la zile mari“ (Sibiu, 1990), „Cuvinte duhovniceşti“ (Sibiu, 2000), „Rugul aprins“ (Sibiu, 2002) etc.

Printre alte lucrări de anvergură, mitropolitul Antonie a reabilitat pe Miron Elie Cristea, primul patriarh al României, căruia i-a dedicat patru volume, pe Lazăr Leon Asachi, ca şi pe Miron Romanul, mare patriot transilvănean. A purtat de grijă şi de „Telegraful român“, ctitorit de Andrei Şaguna în 1853, ridicând în 1983 numărul abonamentelor de la 4.000 la 14.000, cu toate interdicţiile autorităţilor vremii, fiind foarte solicitat de către intelectuali. Iată ce scria despre el monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia în ziarul „Literatorul“ nr. 7/21 feb. 1989, răspunzând unei întrebări puse de N. Sângeorzan: „Tare mă bucur că l-aţi «zărit» pe Antonie Plămădeală. Da, e o figură formidabilă. Strălucit de inteligent, harnic la culme, cărturar. Talentat, nobil. Păcat că nu l-aţi auzit la înmormântarea lui Noica. M-am năucit, m-au trecut fiorii. Ce-aduce în plus? Ceva fără preţ: căldura creştină. Suflul moral. E un creştin adevărat, inteligent foc, deschis, neînchistat în mărunţişuri… Repet, aceasta îl înalţă şi îl deosebeşte: o viziune creştină largă, care înnobilează, care dintr-o dată schimbă atmosfera, o saltă (sus de tot), deasupra simplei erudiţii şi chiar deasupra fluenţei naraţiunii şi puterii de sintetizare a evenimentelor“.

În anul 1985 a invitat în România pe renumitul predicator Billy Graham, care a şi făcut un turneu prin ţară rostind predici, ceea ce i-a adus mitropolitului Antonie serioase admonestări din partea autorităţilor comuniste.

Iubit şi apreciat de cler şi popor

A fost un ierarh care şi-a iubit colaboratorii şi preoţii. Nu a pedepsit pe nimeni decât atunci când situaţia devenise extremă. „Prefer să fiu judecat ca prea bun decât ca rău“ - zicea el. Şi într-adevăr a fost drept, judecând, însă, mereu, şi cu inima.

A trecut prin multe în viaţă şi toate aceste lucruri şi-au pus amprenta asupra caracterului său.

Era un om al ordinei, nu-i plăcea să spună de două ori cuiva să facă un anumit lucru. Era caracterizat şi prin aplecarea sa spre simplitate şi smerenie, care făceau casă bună cu omenia şi dreptatea, moştenite de la părinţii săi din Basarabia.

L-am văzut lăcrimând când am vizitat împreună Basarabia, în 1991, şi când şi-a revăzut casa părintească din Stolniceni şi biserica în care fusese botezat. Toate aceste lucruri au făcut din mitropolitul Antonie un om de caracter, un om care şi-a înţeles menirea sa în Biserică şi în sânul societăţii româneşti. Era conştient pe deplin că Dumnezeu avusese un plan al Său cu el, după ce trecuse prin atâtea încercări şi umilinţe, prin temniţă şi pe la munca de jos. Numai Dumnezeu putuse să-l ridice din umilinţă şi să-l trimită din fabrică direct la Oxford. Şi Dumnezeu a lucrat prin omul providenţial care a fost patriarhul Justinian, care a intuit în Leonida Plămădeală omul de carte şi ierarhul de mai târziu. A făcut peste 200 de călătorii în străinătate, participând la diferite întâlniri ecumenice, simpozioane, întâlniri intercreştine şi interreligioase. A condus prima delegaţie a BOR în vizită oficială la Vatican, fiind primit de către papa Paul al VI-lea în anul 1972.

„După ce-l împărtăşeam, se simţea foarte bine“

În ultimii ani, o boală necruţătoare l-a încercat, ţintuindu-l într-un scaun cu rotile, dar şi în această situaţie a luptat mereu cu boala, făcându-şi pe cât se putea datoria.

I-am fost vreme de opt ani colaborator apropiat în calitate de episcop-vicar şi am lucrat împreună pentru bunul mers al vieţii bisericeşti din eparhie.

Deseori l-am spovedit şi l-am împărtăşit cu Sfintele Taine. Interesant că, în ultimul timp, când era grav bolnav, după ce-l împărtăşeam, se simţea foarte bine şi-şi relua activitatea obişnuită. A beneficiat şi de ajutorul părinţilor consilieri eparhiali, care şi-au făcut pe deplin datoria şi care l-au slujit cu credinţă.

A trecut la Domnul la 29 august 2005, după ce fusese cuminecat şi eu, ca arhiereu, i-am citit canonul de ieşire a sufletului, Paraclisul Maicii Domnului şi Marea rugăciune arhierească de dezlegare. A avut parte de o înmormântare grandioasă, fiind prohodit în Catedrala mitropolitană din Sibiu de un sobor de ierarhi cuprinzând pe aproape toţi membrii Sfântului Sinod în frunte cu patriarhul de pioasă amintire Teoctist. A fost îngropat în cripta pregătită din vreme la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, alături de înaintaşii săi în scaunul mitropolitan.

Toate cele spuse până acum conturează vag şi lacunar aspecte din uriaşa personalitate a mitropolitului Antonie. A fost un om mare şi un ierarh la fel de mare. Poate după Andrei Şaguna şi Nicolae Bălan, mitropolitul Antonie Plămădeală este al treilea ca mărime în Mitropolia Ardealului. Istoria îl va aşeza cu siguranţă acolo unde-i este locul, în şirul „dascălilor de cuget şi simţire românească“ şi al marilor ierarhi cărturari ai Bisericii străbune.

Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus - ctitoria lui de suflet

S-a zbătut mult pentru reconstrucţia Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe care a început-o înainte de 1989, astfel că la Revoluţie întreg ansamblul era în roşu, aşteptând finisările ulterioare. A adus mulţi bani din străinătate, mai ales din Grecia şi de la Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I. De fapt, acesta i-a şi făcut o mare bucurie, participând, personal, împreună cu patriarhul Teoctist, la sfinţirea noii mănăstiri, în 1993. Aici, la Sâmbăta, şi-a lăsat prin testament şi toate lucrurile personale, precum şi impresionanta sa bibliotecă, cuprinzând aproximativ 50.000 de volume.

A ctitorit mult în eparhie, la Centrul arhiepiscopal, la Căminele preoţeşti de la Păltiniş şi de la Bazna, la mănăstirea de maici de la Predeal şi în alte locuri. În vremea sa, până în 1989, s-au rezidit aproape 20 de biserici noi în eparhie, alte peste 250 s-au renovat sau pictat, iar în judeţul Covasna a înfiinţat 10 noi parohii.

BIBLIOGRAFIA CĂRŢILOR PUBLICATE

OPERA – O BIBLIOTECĂ DE CĂRŢI

Bibliografia Mitropolitului Antonie Plămădeală

Lucrări în volum

1. Trei ceasuri în iad, roman, ed. Eminescu, Bucureşti, 1970 (ed. a II-a, 1993, 303 p. şi ed. a III-a, 1995, 303p.).

2. Tri ceasa v ada, traducerea romanului Trei ceasuri în iad în limba bulgară, ed. Narodnaia Cultura, Sofia, 1972.

3. Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană. Bucureşti, 1972, 344 p. (şi în ST, an. XXIV, 1972, nr. 5-8, 325-625).

4. Bizanţ – Constantinopol – Istambul, Bucureşti, 1974 (de asemenea în BOR, an. XCII, 1974, nr. 9-10, p. 1087-1164 şi în „Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena”, 1975, p. 35).

5. Hans Küng si declaraţia „Mysterium Ecclesiae”, Bucureşti, 1974, 67 p. (şi în Ortodoxia, an XXVI, 1974, nr. 1, p. 5-69).

6. Clerici ortodocşi, ctitori de limbă şi cultură românească, Bucureşti, 1977, 69 p.

7. Biblia de la Bucureşti. Cine a făcut traducerea, Bucureşti, 1978 (şi în BOR, an XCVI, 1978, nr. 9-10, p. 1004-1018).

8. Un episod important din lupta pentru limba română, Bucureşti, 1978, 50 p. (şi în Ortodoxia, an XXX, 1978, nr. 3, p. 417-464).

9. Ca toţi să fie una, Bucureşti, 1979, 596 p.

10. Biserica Ortodoxă Română, în trecut şi astăzi, Bucureşti, 1979 (în limba română, engleză şi franceză).

11. Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981, 547 p.

12. Nume şi fapte în istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1983, 120 p.

13. Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor – sub îndrumarea…, Buzău, 1983, vol. I 420 p.; vol. II, 412 p.

14. Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983, 410 p.

15. Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu, 1984, 462 p.

16. Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de…, ed. Minerva, Bucureşti, 1984, XLVII + 435p.

17. Prima traducere a manualului lui Epictet în româneşte, Sibiu, 1984 (şi în MA, an XXIX 1984, nr. 9-10, p. 595-662).

18. Lazăr Leon Asachi în cultura românească, Sibiu, 1985, 524 p.

19. Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, 325 p. (ediţie prescurtată).

20. Lupta împotriva deznaţionalizării românilor din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar, în vremea lui Miron Romanul (1874-1889), după acte, documente şi corespondenţe inedite, Sibiu, 1986, 358 p.

21. Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), după documente, acte şi corespondenţe rămase de la Elie Miron Cristea,Sibiu, 1986, 546 p.

22. Biserica Ortodoxă Română. Monografie album, coordonată de…, Bucureşti, 1987

23. Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea. Documente corespondenţă, Sibiu, 1987, 484 p.

24. Unitate, romanitate, continuitate, (pornind de la un izvor narativ din 1666),Sibiu, 1988, 303 p. + ilustraţii şi hărţi.

25. Calendar de inimă românească, Sibiu, 1988.

26. Alte file de calendar de inimă românească, Sibiu, 1988.

27. Tâlcuri noi la texte vechi. Predici, Sibiu, 1989, 479p.

28. Cuvinte la zile mari, Sibiu, 1989, 365 p.

29. Preotul in Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1994.

30. Gânduri la frumuseţi albe, 5 volume, Sibiu, 2004.

31. Elie Miron Cristea – Corespondenţă, Sibiu, 2005.

32. Visarion Puiu – Corespondenţă, Sibiu, 2005.

33. Visarion Puiu – Documente, Sibiu, 2005.

Rugaciune care se citeste in fiecare post

Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai inainte ai tocmit, prin Legea Ta cea Veche si cea Noua, aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si biruinta asupra pacatului,- ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu buna placere inaintea Ta intru toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase-Dumnezeule, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Va dorim un post binecuvantat cu rugaciune, milostenie,rabdare, smerenie,si cu mult folos duhovnicesc !

Postul Nasterii Mantuitorului sau Postul Craciunului, asa cum este cunoscut de catre toti credinciosii este tinut cu strictete de credinciosii in intreaga lume. Prin intermediul acestui post Dumnezeu ne da putinta curatarii trupesti si sufletesti.

Acesta inchipuie ajunarea timp de patruzeci de zile a Proorocului Moisi, dar si postul patriarhilor din Vechiul Testament. La fel precum cei de atunci asteptau venirea Mantuitorului pe Pamant cu post si rugaciune, asa se cuvine ca toti credinciosii sa astepte si sa intampine prin ajunare Mielul lui Dumnezeu nascut din Fecioara Maria.

Acest post tine 40 de zile, incepand cu data de 15 noiembrie si sfarsind la 25 decembrie, lasand sec in seara Sfantului Filip, pe 14 noiembrie. Totusi, daca aceasta zi cade fie miercurea, fie vinerea, postul incepe inca din seara zilei de 14 noiembrie. In acest post credinciosii ar trebui sa consume mancaruri de post.

In acest post se obisnuieste ca toti credinciosii sa posteasca de carne, branza si oua, in timp ce lunea miercurea si vinerea se consuma mancare fara ulei si fara vin. In zilele de marti si joi se face dezlegare la untdelemn si vin. Mai mult, sambetele si duminicile, pana pe 20 decembrie inclusiv se dezleaga de untdelemn, peste si vin.

Daca in zilele de luni, miercuri si vineri Biserica Ortodoxa praznuieste vreun sfant mare, insemnat in calendar cu cruce neagra, crestinii pot consuma untdelemn si vin; iar daca hramul bisericii sau vreo sarbatoare insemnata in calendar cu cruce rosie rosie atunci se face dezlegarea si la peste. In zilele de marti si joi credinciosii pot consuma peste, vin sau untdelemn.

In ziua de Ajun se mananca abia seara si doar: grau fiert indulcit cu miere, covrig, turte din faina si poame deoarece cu seminte a ajunat si Daniil proorocul si cei trei tineri din Babilor, care au prevestit si asteptat Nasterea Mantuitorului. De Craciun, indiferent de ziua in care cade se mananca de dulce.

Se mananca untdelemn si se face dezlegare la vin in datele de 16, 22, 23, 24, 25 si 30 noiembrie, dar si pe 4,5,6,7,9, 12, 13, 17 si 20 Decembrie, daca aceste zile cad lunea, miercurea sau vinerea, deoarece in aceste zile Biserica praznuieste Sfintii mai importanti.

Se face dezlegarea la peste pe cand Biserica Ortodoxa praznuieste Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, pe 21 noiembrie, indiferent daca aceasta sarbatoare va cadea miercurea sau vinerea.  

De asemenea, credinciosii pot manca peste in zilele de luni, miercuri si vineri ale acestui post, doar daca in aceste zile cade hranul bisericii din enoria noastra.

Nu in ultimul rand, se face dezlegare la peste in zilele cu sfinti insemnati, dar si in zilele de 16, 22, 23, 24, 25, 30 Noiembrie si 4, 5, 6, 7, 9, 12, 13, 17 Decembrie daca zilele acestea cad Marti sau Joi. Cu atat mai mult, cand Martea sau Joia se intampla hramul bisericii.

Parintele Petru Ciprian Pricop a dat citire Pastoralei Sfântului Sinod la prima Duminică din Postul Naşterii Domnului -15 noiembrie

Accesand linkul urmator puteti viziona intreaga slujba. Va multumim!
http://nastereasfantuluiioanbotezatorul.blogspot.ro/2015/11/filmulete-din-duminica-xxv-dupa-rusalii.html

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

la prima Duminică a Postului Naşterii Domnului din anul 2015

Privind însemnătatea Anului Omagial

al misiunii parohiei şi mănăstirii azi

şi a Anului Comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii

Preacuviosului cin monahal,

Preacucernicului cler

şi preaiubiţilor credincioşi

din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl,

Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Anul 2015 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul come­mo­rativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii. Tradiţia sărbătoririi anilor omagiali şi comemorativi dedicaţi unor sfinţi, activităţi sau evenimente din viaţa Bisericii ne-a arătat că aceasta aduce mai multă conlucrare în activitatea pastorală şi misionară a Bisericii, mai multă comuniune fraternă în eparhii şi între eparhii, mai multă recunoştinţă faţă de înaintaşi şi mai multă reînnoire spirituală în prezent. 

Astăzi se simte tot mai mult nevoia unei lucrări pastoral-misionare unitare şi intense pentru păstrarea identităţii creştine, atât prin promovarea cinstirii sfinţilor ca modele duhovniceşti, cât şi prin strădania de a spori în credinţă şi fapte bune spre asemănarea cu Dumnezeu cel milostiv (cf. Luca 6, 36).

În acest sens, misiunea comunităţilor parohiale şi monahale azi se bazează pe lumina Evangheliei lui Hristos prezentă în sufletele celor ce cred în El şi îl iubesc pe El. Prin toate activităţile ei, Biserica pro­po­văduieşte Cuvântul mântuitor şi sfinţitor al lui Dumnezeu, care poate înmuia inima împietrită de păcat, pentru a deveni o inimă curată şi milostivă.  

Mântuitorul Iisus Hristos a afirmat vocaţia comunitară a Bisericii, zicând: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Însă, dincolo de număr, contează mai ales credinţa şi viaţa duhovnicească a celor ce se adună în numele lui Hristos, deoarece prin ei se arată prezenţa şi lucrarea Lui în comunitatea creştină.

În această privinţă şi cartea Faptele Apostolilor ne descrie prima comunitate de creştini din Ierusalim, arătând căaceştia: „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni... şi toţi cei care credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte... Iar Domnul sporea zilnic obştea celor ce se mântuiau” (Fapte 2, 41-47).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Din perspectiva lucrării mântuitoare care se îm­plineşte în Biserică, parohia este comunitatea sau obştea credincioşilor păstoriţi de un preot trimis de episcop ca să fie slujitor la o biserică anume. În fiecare parohie, prezenţa însăşi a Sfântului Altar, la care slujeşte preotul, arată că acolo este prezent tainic Hristos şi lucrarea Sa harică, împărtăşind credincioşilor darurile Duhului Sfânt care se revarsă prin Sfânta Euharistie şi prin lucrarea sfinţitoare a Bisericii, adunând, astfel, oamenii în iubirea Prea­sfintei Treimi. 

Dacă misiunea parohiei va avea în centrul ei o viaţă liturgică şi duhovnicească profundă, în comuniune cu Hristos şi cu Sfinţii Lui, şi o acţiune pastorală şi socială ancorată în realităţile timpului în care trăim, Biserica va aduce multă pace, bucurie şi speranţă în sufletele oamenilor, chiar şi în vreme de secularizare.

Biserica este în lume, dar nu din lume (cf. Ioan 18, 36). O Biserică aservită duhului lumii acestui veac îşi pierde vocaţia profetică de a împărtăşi oamenilor lumina şi iubirea lui Hristos, Mântuitorul lumii.

În acest sens, astăzi, misiunea clerului implică, în primul rând, un efort continuu de a  transmite lumina Evangheliei lui Hristos prin cuvinte, gesturi şi ac­ţiuni concrete, care să contribuie la întărirea comuniunii şi întrajutorării în comunitatea eclesială locală, naţio­nală şi universală, precum şi la ameliorarea vieţii so­ciale. Predica trebuie să fie documentată biblic şi pa­tristic, caldă şi mobilizatoare, iar activităţile social-fi­lantropice trebuie să fie folositoare cu prioritate celor aflaţi în nevoi.

Aceasta înseamnă şi implicarea în acţiune a tu­tu­ror membrilor mireni sau laici ai comunităţii pa­rohiale, având vocaţia de a fi buni creştini misio­nari, deschişi şi disponibili pentru lucrarea binelui comun. Parohia şi Biserica în general au nevoie as­tăzi de laici bine pregătiţi şi angajaţi în diferite do­me­nii de activitate: social, admi­nistrativ, cultural şi altele.

Din nefericire, în prezent,majoritatea populaţiei din parohiile rurale este săracă, iar preoţii noştri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social şi pastoral. Criza economică, şomajul, dezvoltarea rurală insuficientă şi emigraţia spre ţări mai dezvoltate au cauzat o criză majoră a satului românesc şi mari dificultăţi în misiunea pastorală a preoţilor din parohii. În rândul slujitorilor noştri există multă bunăvoinţă de a ajuta pe cei săraci, dar puţine mijloace de a rea­liza cele ce sunt urgent necesare. În multe localităţi rurale s-au închis şcolile din lipsă de copii, dar şi dispensarele medicale din lipsă de medici, încât doar preotul a rămas ca in­telectual să promoveze cultura şi să ajute spiritual comunitatea.

La oraş, însă, parohiile sunt mult mai diferite, fiind formate adesea din oameni veniţi din provincii diferite ale ţării, care simt nevoia ca parohia să fie pentru ei o mare familie spirituală, un sprijin moral şi social. Parohia de la oraş trebuie să fie sensibilă şi la probleme noi, ca însingurarea celor bolnavi şi bătrâni, delicvenţa juvenilă, tentaţia drogurilor în rândul tinerilor ş.a.

În societatea de consum din zilele noastre, marcată tot mai mult de o mentalitate care orientează copiii şi tinerii spre senzaţionalul artificial şi profitul material ime­diat, este esenţială cultivarea unei educaţii creştine bazată pe luminile Evangheliei iubirii lui Hristos, în pofida presiunilor la care statutul orei de Religie este supus adesea. Astfel, copiilor le sunt destinate o serie de programe catehetice menite să completeze şi să diversifice elementele de educaţie religioasă dobândite în şcoală, cultivându-le dorinţa unei vieţi curate, de respect reciproc şi de iubire sinceră, de rugăciune şi fapte bune, după cum se vede în programele catehetice: Hristos împărtăşit copiilor, Copilul învaţă iubirea lui Hristos, Alege Şcoala!.

Preotul trebuie să conlucreze cu profesorul de religie, oferindu-i acestuia şansa de a fi un membru activ în programele parohiale. O atenţie sporită trebuie acordată generaţiei tinere, deoarece aceasta este expusă unor multiple influenţe derutante, încât tinerii de azi nu mai pot discerne uşor calea care duce spre mântuire. Aceştia trebuie încurajaţi să activeze în cadrul organizaţiilor de tineret creştin-ortodoxe, care lucrează cu binecuvântarea Sfântului Sinod: A.S.C.O.R. (Asociaţia Stu­denţilor Creştini Ortodocşi Români) şi L.T.C.O.R. (Liga Tinerilor Creştin-Orto­docşi Români). De asemenea, pentru copii şi tineri trebuie organizate excursii, tabere, pelerinaje, concursuri, întruniri cultural-duhovniceşti, dar şi programe tematice privind problemele de azi ale familiei şi ale comunităţii în care trăiesc, din ţară sau din diaspora română.

* * *

În ceea ce priveşte misiunea monahismului în viaţa Bisericii azi, aceasta trebuie intensificată în societatea contemporană, profund marcată de feno­menul secularismului – consumist şi al individualismului – indiferentist. În ultimii zece ani, din cauza migraţiei şi a secularizării, s-a diminuat numărul persoanelor care doresc să devină monahi sau monahii. Totodată, duhul individualismului şi al materialismului creează uneori dificultăţi în menţinerea comuniunii şi armoniei în obşte, dacă lipseşte ascultarea du­hov­nicească şi conlucrarea frăţească. În acest sens, statornicia şi cre­dincioşia sau stabilitatea şi fidelitatea în mănăstire devin astăzi virtuţi mai pre­ţioase decât în vreme de entuziasm, deoarece aceste virtuţi sunt semne ale maturităţii duhovniceşti dobândite de vieţuitorii din mănăstiri prin multă rugăciune, smerenie şi răbdare, pocăindu-se constant pentru propriile păcate, fără a judeca pe alţii.

Deşi unele mănăstiri sunt mai izolate de lume, acestea sunt de mare folos vieţii duhovniceşti a tutu­ror creştinilor. La sfintele slujbe din mănăstiri participă adesea şi credincioşii din parohii, care află aici o atmosferă de duhovnicie şi trăire mai intensă a va­lorilor Ortodoxiei şi dobândesc mai multă întărire în credinţa lor. Tot aici, ei gă­sesc adesea duhovnici cu îndelungată experienţă, la care se spovedesc, primind după aceea Sfintele Taine şi sporind astfel în viaţa creştină. Renumitele hramuri mănăs­tireşti sunt mo­mente de profundă comuniune bisericească dintre toţi cei ce participă la ele, călugări şi mireni. Primirea cu bucurie a pelerinilor sau ospitalitatea a fost şi este o lucrare misionară a mănăstirilor, care oferă pelerinilor atât hrană duhov­nicească pentru suflet, cât şi o masă caldă, după Sfânta Liturghie. Astăzi, parohia şi mănăstirea sunt chemate să conlucreze pentru binele Bisericii, pentru apărarea cre­dinţei ortodoxe şi promovarea vieţii creştine în iubire de Dumnezeu şi de semeni.

De asemenea, mănăstirile româneşti au şi un important rol cultural şi educaţional în mijlocul credincioşilor. Mănăstirile mari au fost în ţara noastră primele comunităţi creştine care au înfiinţat bi­blioteci, precum şi şcoli de teologie sau de cultură creştină, unde se copiau manuscrise, se tipăreau cărţi, monahii fiind mari apărători ai dreptei credinţe şi promotori ai culturii creştine. În aceste mănăstiri se păs­trează multe valori patrimoniale: icoane, manuscrise, obiecte de cult din metale preţioase, cărţi vechi, do­cumente istorice, prezentate cu bucurie pelerinilor de către monahi şi monahii. După modelul acestor bi­blioteci monahale s-au înfiinţat apoi şi biblioteci parohiale, mai ales în parohiile urbane. 

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

În tradiţia apostolică şi patristică a Bisericii întâlnim multe chipuri luminoase de păstori duhovniceşti care şi-au dăruit întreaga viaţă misiunii Bisericii. Unul dintre aceştia este Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (347 – † 407), Arhiepiscopul Constantino­po­lului, cel mai mare predicator al Bisericii Ortodoxe. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit ca diacon, preot şi episcop. El a apărat şi promovat sfinţenia şi demnitatea familiei, virtuţile vieţii monahale şi lucrarea filantropică a Bisericii în societate. A fost nu doar un mare tâlcuitor al Sfintei Scripturi, ci şi un mare păstor de suflete, dascăl al rugăciunii, al pocăinţei şi al înnoirii vieţii duhovniceşti.

De aceea, el a fost un mare luminător şi pentru mulţi păstori de suflete (ie­rarhi, preoţi şi monahi) ai poporului român, înzestraţi cu multă înţelep­ciune şi bogaţi în fapte bune, care au mărturisit credinţa în vremuri grele, au construit bise­rici şi mă­năstiri, au crescut duhovniceşte generaţii de credincioşi în iubirea lui Hristos şi în iubirea de Biserică şi Neam. Toţi aceştia ne cheamă astăzi să urmăm lumina iubirii lor jertfelnice pentru Hristos şi pentru Biserica Sa, sprijinind şi noi activitatea misionară a Bisericii, îngrijindu-ne de creşterea noastră duhov­nicească personală şi a comunităţii bisericeşti, cultivată prin ascultarea Sfintei Evanghelii, prin po­căinţă, prin primirea Sfintelor Taine, prin milostenie şi ajutorarea celor aflaţi în nevoi şi în necazuri.

Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii a prilejuit în eparhiile din ţară şi străinătate, în pa­rohii şi mănăstiri, în centrele culturale şi şcolile teologice din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Ro­mâ­ne, o intensă lucrare a ierarhilor, preoţilor şi mo­nahilor, a duhovnicilor, a profesorilor de teologie şi a credincioşilor mireni, care, prin slujirea lor, contribuie la susţinerea, întărirea şi înnoirea vieţii şi a misiunii parohiei şi mănăstirii azi.

Dreptmăritori creştini,

Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Cră­ciunului. Acesta este un post de pregătire şi curăţire duhov­nicească, pentru a deveni „biserică sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre, ca să primim în noi, în „peştera trupului nostru” şi în „ieslea sufletului nostru”, pe Mân­tuitorul Iisus Hristos, Care vine în lume şi Se face Om, pentru ca pe noi oamenii pământeni să ne ridice la viaţa duhovnicească şi la bucuria cerească veşnică.

Fiecare perioadă de post este un timp de po­căinţă şi de înnoire duhovnicească, dar Postul Cră­ciunului este, mai ales, o şcoală a milosteniei, în care în­văţăm să răspundem cu dărnicie milostivirii şi bună­tăţii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru noi, arătată prin întruparea Fiului Său veşnic, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Aşadar, mai ales în această vreme a Postului Crăciunului, înţelegem că, pe lângă sfin­ţirea noastră duhovnicească, trebuie să fim şi mi­lostivi, dăruind, după posibilităţi, celor aflaţi în ne­voi daruri materiale sau măcar un cuvânt bun, o mână de ajutor sau o încurajare adresată unui om sărac, singur şi deznădăjduit, întristat sau îndoliat.

Citind cu luare aminte cuvântările Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur despre virtutea milosteniei, vedem că el a căutat şi a folosit multe argumente pentru a-i convinge pe ascultători să practice mântui­toarea virtute a milosteniei: „Când facem milostenie, spune Sfântul Ierarh, să nu ne uităm numai la săra­cul care primeşte milos­tenia noastră, ci să ne gândim şi la cine este Cel Ce primeşte darul pe care-l dăm noi săracului şi a făgăduit răsplată pentru ceea ce dăm”¹, adică să ne gândim la Hristos. Evanghelia din duminica aceasta, care prezintă Pilda samarineanului mi­los­tiv, nu este doar o istorioară frumoasă, ci ea este pentru noi toţi un program, un în­demn la fapte bune, iar dacă lucrăm cu iubire şi bucurie pentru mântuirea altora, lucrăm şi pentru propria noastră mântuire, deoarece harul iubirii milostive a lui Hristos uneşte duhovniceşte pe omul care ajută cu omul care este ajutat.

De aceea, şi în anul acesta, vă îndemnăm să organizaţi la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru a fi distribuite tuturor celor aflaţi în suferinţă şi în sărăcie, bătrâni, copii orfani, familii defavorizate cu mulţi copii, persoane singure şi fără ajutor, astfel încât „prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora” (II Corinteni 8, 14).

  

Folosiţi acest prilej pentru a cunoaşte mai bine pe ceilalţi membri ai parohiei din care faceţi parte, mai ales pe cei aflaţi în dificultăţi materiale, şi fiecare să-i ajute după posibilităţi, devenind astfel pentru cei aflaţi în nevoi mâinile iubirii milostive a Mân­tui­torului Iisus Hristos, spre bucuria lor şi a celor care-i ajută.

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu, Părintele luminilor, de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17), să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din toamna anului trecut (2014) şi să vă binecuvinteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta şi de această dată, în vremea Postului Crăciunului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toţi cei neajutoraţi, având încre­dinţarea, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, că: „Slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (II Corinteni 9, 12).  

  

Vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” (II Corinteni 13, 13). Amin!

  

Preşedintele Sfântului Sinod

al Bisericii Ortodoxe Române,

† D a n i e l,

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei

şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoareişi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabieişi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

† Justinian, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Corneliu, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil, Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix (Serbia)

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului

† Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei

Notă:

1. Sf. Ioan Gurã de Aur, Omilii la Facere, omilia XXXIV, III, în col. PSB, vol. 22, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 9.