Sinaxar 17 Noiembrie

În această lună, în ziua a şaptesprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Grigorie, făcătorul de minuni, episcopul Neocezareii.

Sfântul Grigorie Taumaturgul este una dintre marile personalităţi ale istoriei şi spiritualităţii creştine din sec. al III-lea. A desfăşurat o amplă activitate misionară, convertind la creştinism pe toţi locuitorii din Neocezareea. Prin întreaga sa activitate desfăşurată în slujba Bisericii, s-a impus în conştiinţa creştinilor din toate timpurile, mai întâi ca un făcător de minuni, putere care i-a atras supranumele de Taumaturgul, şi apoi ca un teolog pragmatic, preocupat să ofere soluţii practice problemelor cu care se confrunta Biserica din vremea sa. El a fost unul dintre cei mai înfocaţi ucenici ai lui Origen şi primul sfânt pe care Biserica l-a numit „taumaturg“.

Troparul Sfântului Ierarh Grigorie Taumaturgul

Întru rugăciuni priveghind, la lucrările minunilor răbdând, asemenea numire cu îndreptările ai câştigat. Ci, te roagă lui Hristos Dumnezeu, Părinte Grigorie, să lumineze sufletele noastre, ca să nu adormim în moarte cu păcate.

Condacul Sfântului Ierarh Grigorie Taumaturgul

Luând lucrarea multor minuni, cu semne înfricoşătoare pe demoni i-ai îngrozit şi bolile oamenilor ai alungat, Preaînţelepte Grigorie. Şi făcător de minuni eşti numit, din fapte luându-ţi numele.

Născut în anul 213, într-o familie păgână din Neocezareea Pontului, sfântul pe care îl prăznuieşte astăzi Biserica Ortodoxă a primit numele de Teodor, pe care l-a schimbat în Grigorie înainte de hirotonia lui în episcop. S-a botezat la vârsta de 14 ani, la scurt timp după moartea tatălui, la insistenţele mamei sale. A studiat retorica, apoi limba latină şi dreptul în oraşul natal, plecând mai târziu în oraşul Beirut împreună cu fratele său, pentru desăvârşirea studiilor de drept. La invitaţia surorii lor, cei doi fraţi s-au oprit în Cezareea Palestinei, unde soţul ei era guvernator.

Ucenic al lui Origen

Cunoscându-l pe Origen, amândoi au fost puternic impresionaţi de înţelepciunea acestuia, rămânând în preajma lui timp de 5 ani. Înainte de a reveni în oraşul natal, Sfântul a ţinut un discurs de rămas bun, exprimându-şi recunoştinţa faţă de renumitul său dascăl pentru tot ceea ce a făcut pentru el şi, în general, pentru realizările sale deosebite în domeniul culturii şi educaţiei creştine. Sfântul Grigorie era entuziasmat de experienţa acumulată în această perioadă. Încă din prima zi a fost cucerit de cuvântul lui Origen, pentru că, ne spune el, „era un amestec de blândeţe şi seriozitate, de convingere şi constrângere“. A învăţat de la acesta că faptele trebuie să urmeze întotdeauna cuvintelor şi că orice învăţătură este zadarnică şi nefolositoare, atâta timp cât cuvântul este separat de faptă. După exemplul iubitului său dascăl, s-a preocupat foarte mult să cultive însuşirile sufletului, lăsând la o parte cele trecătoare. În semn de preţuire, i-a atribuit diferite apelative ca: primul dintre filosofi, părinte sau paradis duhovnicesc. „Acest om admirabil, prietenul şi crainicul virtuţilor, ne-a făcut să le iubim demult cu cea mai aprinsă dragoste, singurul lucru, poate, care i-a fost posibil. El ne-a inspirat, graţie virtuţii sale, dragoste faţă de frumuseţea dreptăţii, al cărei chip de aur ni l-a arătat nouă, dragoste de înţelepciunea cea adevărată, de toţi căutată şi îndrăgită, dragoste de cumpătarea care face asemănarea cu Dumnezeu, care aduce echilibrul şi pacea sufletului, dragoste de bărbăţia cea minunată, de răbdare şi mai ales nevoia lăuntrică de adora pe Dumnezeu, despre care se zice că este mama tuturor virtuţilor, pentru că ea este baza şi scopul tuturor virtuţilor; având-o pe aceasta, le dobândim şi pe celelalte cu uşurinţă, acele virtuţi care învrednicesc pe omul credincios să devină prieten şi crainic al lui Dumnezeu pentru că virtuţile îl fac demn şi curat şi-l însoţesc la Dumnezeu întocmai ca un bun cârmaci şi un preot înţelept“, acestea le-a arătat Grigorie în discursul de mulţumire, care subliniază admiraţia pe care i-o purta dascălului său.

Luminătorul celor din Neocezareea

Întorşi în ţinutul natal, cei doi fraţi s-au dedicat predicării Evangheliei lui Hristos. Între timp, Sfântul Grigorie a fost hirotonit episcop al Neocezareei Pontului. Tot atunci a fost hirotonit episcop şi fratele său Atenodor, într-o localitate al cărei nume nu e cunoscut. În calitatea sa de episcop, Sfântul Grigorie a desfăşurat o amplă activitate misionară, convertind la creştinism pe toţi locuitorii din Neocezareea. Este de remarcat acest fapt cu atât mai mult cu cât, la ridicarea lui în funcţia de episcop, aici erau doar 17 creştini, inclusiv cei din împrejurimi. Între persoanele care au îmbrăţişat creştinismul datorită activităţii sale, se numără şi Macrina, bunica Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie de Nyssa. În timpul persecuţiei lui Deciu, Sfântul Grigorie s-a retras în munţi împreună cu un mare număr de credincioşi, iar după ce calmul a fost restabilit, el a instituit sărbători în amintirea martirilor. A fost martor şi la devastarea Pontului de către goţi şi borazi, Biserica aflată sub păstorirea sa fiind pusă la grea încercare. Împreună cu fratele său, a participat la Sinodul de la Antiohia, din 265, care l-a condamnat pe ereticul Pavel de Samosata. După toată această bogată activitate desfăşurată în slujba Bisericii a trecut la cele veşnice în timpul domniei lui Aurelian (270-275), conform informaţiei dată de Suidas.

Contribuţia teologică

Întreaga operă scrisă a Sfântului poartă amprenta caracterului practic al activităţii sale, întrucât ceea ce a scris a avut un scop practic. Se spune că învăţătura despre Sfânta Treime i-a fost descoperită şi lămurită în urma unei minuni dumnezeieşti, de Sfântul Ioan Evanghelistul, la porunca directă a Maicii Domnului. Astfel, Sfântul Grigorie a reuşit să evidenţieze eternitatea, egalitatea şi unitatea Persoanelor Sfintei Treimi. A demonstrat că Dumnezeu nu este supus pătimirii sau suferinţei, iar atunci când Fiul lui Dumnezeu a voit să pătimească a făcut acest lucru ca prin pătimirea Sa să-i mântuiască pe oameni. El a învins patimile şi a biruit moartea, arătând nepătimirea Sa.

„Nou Moise te-ai făcut prin fapte“

Prin viaţa şi credinţa lui, Sfântul Grigorie a ajuns să facă şi minuni, primind supranumele de taumaturgul sau Făcătorul de minuni. Sfântul Vasile îl considera împreună cu apostolii şi proorocii drept marea făclie strălucitoare a Bisericii, trăitor în intimitatea lui Dumnezeu. Dintre numeroasele minuni pe care Sfântul le-a săvârşit, ne vom opri asupra a două dintre ele. Se ştie că în timpul împăratului Deciu a fost pornită o prigoană împotriva creştinilor, care erau omorâţi dacă nu se închinau idolilor. Pentru a scăpa din calea prigonitorilor, Sfântul Grigorie împreună cu un diacon al său s-a retras în munte. Prigonitorii au aflat însă unde s-a ascuns şi au plecat în căutarea lui cu gândul de a-l omorî. Când Sfântul a văzut că se apropiau, a început să se roage cu mâinile ridicate spre cer împreună cu diaconul său. Cu toate că prigonitorii nu erau departe de el, nu-l puteau vedea, arătându-se astfel voia lui Dumnezeu. După mai multe căutări în zadar, s-au întors la cel care i-a trimis în munte şi i-au spus că nu au găsit pe nimeni, decât doi copaci alăturaţi. Înţelegând acela minunea, i-a lăsat şi a alergat la munte. Aici i-a găsit pe cei doi rugându-se şi, căzând la picioarele Sfântului, a devenit din prigonitor rob al lui Hristos.

Un râu ce se numea Licos se revărsa în fiecare primăvară din matca sa, inundând satele şi pământurile din apropiere. Auzind că Sfântul Grigorie are putere asupra apelor, locuitorii din această zonă l-au rugat să se milostivească de ei şi să potolească apele râului pentru a nu le mai produce atâtea pagube. La început, Sfântul le-a spus că nu poate trece peste rânduiala lui Dumnezeu, dar pentru că nu încetau să-l roage, a mers împreună cu ei la râu. Venind aproape de mal, a înfipt acolo toiagul său, poruncind râului ca în numele lui Hristos să-şi urmeze cursul. Apoi, din toiag a crescut un stejar mare care a devenit stavilă împotriva revărsării apelor. Această minune ne aminteşte de Moise care, cu toiagul său a despărţit Marea Roşie, de aceea Sfântului Grigorie îi spunem în slujbele Bisericii că „nou Moise te-ai făcut prin fapte“.

Tot în această zi, pomenirea Părintelui nostru Cuviosului şi Mărturisitorului Lazăr zugravul (iconograful).

Acest sfânt de mic copil s-a făcut monah şi a învăţat meşteşugul zugrăvirii (al iconografiei, picturii icoanelor şi frescelor). Iar pe lângă viaţa aspră şi înfrânarea ce întrebuinţa, se silea fericitul încă şi spre milostenie. Pentru care a şi primit harul preoţiei. Iar după ce s-a făcut preot, a dat război împotriva tuturor eresurilor, şi atât de multe necazuri a suferit, nu numai de la nestorieni şi eutihieni şi dioscoreni, ci şi de la luptătorii împotriva icoanelor, încât este cu neputinţă prin cuvânt a se spune. Ci şi la Roma cea veche a fost trimis ca să ajute părinteştile şi apostoleştile dogme, cărora le dau război luptătorii împotriva icoanelor. Şi, întorcându-se de la Roma la Constantinopol, iarăşi a fost trimis la Roma pentru aceeaşi pricina; şi în drumul său de a doua oară la Roma, pe la mijlocul căii, s-a îmbolnăvit din tulburările vremii, şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, fiind adus la împărăteasa cetăţilor, a fost aşezat în mănăstirea ce se numea a lui Evandru.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Zaharia Ciobotarul şi a lui Ioan.

Povestire foarte folositoare

Un om oarecare, vestit în lucrările lumeşti, cu numele Ioan, lepădând toate îndulcirile vieţii, ducea o viaţă smerită şi monahicească. Şi îndeletnicindu-se cu fapte dumnezeieşti, se sârguia ca să placă numai lui Dumnezeu. Deci, ostenindu-se pururea întru rugăciuni şi cereri, tindea şi sporea către cele mai înaintate şi mai mari isprăvi. Fiindcă, pe lângă celelalte ale lui păşiri, avea obicei a se duce ca să privegheze toată noaptea la bisericile Domnului. Într-o noapte, s-a dus la biserica cea mare a Sfintei Sofia ce se afla în Constantinopol şi, aflând uşile încuiate, a şezut acolo pe un scaun ce era aproape, fiind ostenit el, şi întru şederea sa îşi citea slujba cu glas şovăitor.

Şi iată a văzut o strălucire de lumină, ce venea de afară, şi privind mai cu luare aminte, a văzut un bărbat cucernic, care urma după lumina aceea. Deci, bucurându-se pentru acea privire, a luat mai bine aminte, voind să vadă ce are să facă acel om. Şi când a ajuns omul acela la porţile bisericii Sfintei Sofia, ce erau închise, şi-a plecat genunchii înaintea porţilor, şi îndestul a făcut rugăciune, apoi a ridicat în sus mâinile sale şi, făcând semnul crucii pe porţi, îndată porţile s-au deschis singure, şi împreună cu lumina a intrat înăuntru şi bărbatul acela. Şi după ce a intrat, iarăşi a plecat genunchii pe pardoseală, unde deasupra era zugrăvită icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi, sculându-se, a deschis şi acolo porţile. Şi venind la porţile cele frumoase de argint ale bisericii în pridvor, destulă rugăciune a făcut acolo, apoi cu semnul crucii le-a deschis şi pe acelea, şi aşa a intrat în biserică cu totul luminat fiind.
Deci, mergând în mijlocul bisericii, şi-a ridicat mâinile în sus, înduplecând pe Dumnezeu. Iar după ce şi-a isprăvit rugăciunea, s-a întors înapoi şi trecea prin pridvorul bisericii, iar porţile se încuiau prin dumnezeiască lucrare îndată ce acela ieşi afară. Deci, sta sfântul om Ioan şi căuta cu luare aminte, unde va merge acel bărbat dumnezeiesc, după ieşirea din biserică. Şi fiindcă acela mergea pe drumul drept, nu s-a lenevit avramicescul Ioan a-i urma, ca să afle unde se ascunde acest fel de scump mărgăritar al lui Dumnezeu. Şi abătându-se acela puţin din dreptul drum, mergea spre schela cea pogorâtoare a Sfântului mucenic Iulian; şi apropiindu-se de casa foarte mică, şi bătând cu mâna în uşă, a strigat încet numele femeii ce era înăuntru: "Maria", şi aşa a intrat înăuntru. Atunci lumina ce-l lumina pe cale s-a ridicat din mijloc, şi aşa între amândoi s-a făcut noapte întunecată.

Iar femeia acelui dumnezeiesc bărbat a aprins lumânarea din candela şi a dus-o bărbatului ei; însă el nu s-a culcat pe pat, nici nu şi-a odihnit trupul în vreun alt chip, ci a început să lucreze, căci era ciobotar. Atunci şi cel ce-i urma lui, vrednicul de pomenire Ioan, fără de sfială a intrat înăuntrul casei, şi căzând la picioarele lui, le udă cu lacrimi şi rugându-l pe el, zicea: "Nu te ascunde de mine, cine eşti, şi care este înalta ta vieţuire, prin care faci astfel de minuni, pe care le-am văzut însumi cu ochii mei". Iar, smerit-cugetătorul acela zicea: "Iartă, bătrânule, pentru Domnul. Eu sunt om păcătos şi nu am la sinemi nici o faptă bună. Că cine sunt eu păcătosul? Sau de unde am învăţat vreo înaltă vieţuire, precum singur zici, în vreme ce sunt sărac şi mă aflu lucrător meşteşugului celui mai neînsemnat; te-ai înşelat, omule, te-ai înşelat, şi ai văzut nălucă, iar nu adevărul".

Atunci bătrânul a adăugat lacrimi peste lacrimi, şi nu înceta a-l jura pe el pe numele lui Dumnezeu, ca să-i arate lui fapta bună a sa cea mare. Căci zicea: "De nu era lucrul dumnezeieştii pronii, ca să se descopere petrecerea ta, cu adevărat nu m-aş fi învrednicit eu cel mai mic să fiu privitor al acestui fel de taină". Deci, strâmtorat fiind de jurăminte acel minunat bărbat s-a sculat de pe scaun şi, făcând mai întâi metanie bătrânului, a început a zice aşa: "Bine să ştii, fratele meu, că nici o ispravă pe pământ n-am câştigat decât să mă înnoroiesc şi să mă întinez cu păcatele şi să cinstesc mai mult desfătarea trupească. Iar după aceasta, din bunătatea Dumnezeului meu, luând în minte frica muncii, după cum vezi mi-am luat femeie, dar n-am întinat curăţenia trupului. Ci amândoi cu unire păzim fecioria şi tăinuim aceasta, zicând că ea este stearpă. Şi până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, păzim noi adevărata curăţenie a sufletului şi a trupului, pentru dorinţa şi dragostea Ziditorului nostru. Voi adăuga încă şi alta, pentru legătura jurământului. Bogăţia mea toată nu este mai multă decât numai trei arginti şi jumătate, şi cu aceştia cumpărând piei, lucrez meşteşugul ciubotelor; şi dobânda ce o scot de acolo o despart în două părţi: o parte adică, cea mai dreaptă şi de căpetenie, o hărăzesc lui Hristos, împărţind-o la săraci - fraţii lui Hristos; iar cealaltă parte o cheltuiesc la trebuinţele noastre; şi aşa pururea petrecând, aştept neîncetat pe înfricoşătorul Judecător ce va să vină. Şi-mi aduc aminte de cercetarea cea înfricoşătoare ce au să-mi facă cumpliţii demoni".

Aceasta poveste auzind-o Ioan şi înspăimântându-se de curata şi fericita viaţa a pururea pomenitului Zaharia (căci aşa se numea), l-a lăudat pe el. Apoi binecuvântându-l pe acel minunat bărbat, a ieşit din casa lui cu bucurie şi veselie. Şi Ioan s-a dus la casa unde găzduia, mulţumind lui Dumnezeu pentru minunile mari ce a văzut. Iar fericitul Zaharia, cel ce întru adevăr era lipsit de mândrie, voind ca să fuga de amăgirea deşertăciunii lumeşti, şi-a lăsat casa sa şi a fugit, cu desăvârşire necunoscut tuturor făcându-se.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Longhin, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ghenadie, patriarhul Constantinopolului, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Maxim, patriarhul Constantinopolului, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Iustin, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ghenadie, cel ce s-a nevoit în Mănăstirea Vatoped, şi a fost dochiar, şi s-a învrednicit a vedea cum un butoi gol a izvorât untdelemn prin minunea Născătoarei de Dumnezeu, şi care cu pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.