Rugăciune către Mântuitorul a Sfântului Dimitrie al Rostovului
Mântuiește-mă, Mântuitorul meu, după bunătatea Ta, și nu după faptele mele! Tu voiești a mă mântui, Tu știi în ce chip să mă mântuiești. Mântuiește-mă, dar, după cum voiești, după a Ta putere, după cum știi cu judecățile pe care numai Tu le cunoști, mântuiește-mă! Întru Tine, Dumnezeul meu, îmi pun nădejdea și voii Tale Sfinte mă încredințez - fă cu mine după cum voiești! De voiești să mă aduci întru lumină, fii binecuvântat! De voiești să mă ții întru întuneric, fii iarăși binecuvântat! De-mi vei deschide ușile milostivirii Tale, preabine va fi atunci și nespus de frumos. De vei închide înaintea mea ușile milostivirii Tale, binecuvântat vei fi Tu, Cel ce m-ai ferecat întru dreptate. De nu mă vei nimici pe mine dimpreună cu fărădelegile mele, slavă milostivirii Tale celei nemărginite! De mă vei prăpădi dimpreună cu fărădelegile mele, slavă judecății Tale celei drepte! Precum voiești, tocmește pentru mine lucrul!
Această ramură de
rai, pe Dimitrie, sfinţitorul şi făcătorul de minuni, 1-a crescut Rusia cea
Mică (Ucraina), într-o cetate mică şi neînsemnată, care se numea Makarova, la o
depărtare de cetatea Kievului ca la cincizeci de
stadii.
El s-a născut la
anul 1629, luna decembrie, din părinţi de bun neam, care erau împodobiţi cu
credinţa creştinească şi umblau în poruncile lui Dumnezeu cu neabatere. Tatăl
său se numea Sava şi era cu rânduiala sutaş în oastea Rusiei, iar maica sa se
numea Măria. La naştere i-au pus în grabă numele Daniil, luminându-l după aceea
şi cu Sfântul Botez. După botez, pruncul a fost crescut de părinţi în frică de
Dumnezeu, învăţându-l legea creştinească şi creştea împreună cu anii, cu
înţelegerea şi cu fapta bună, mergând ca pe o scară, din putere în
putere.
După ce s-a deprins
bine cu citirea şi scrierea limbii slavoneşti, părinţii l-au dus în cetatea
Kievului, la şcoala Mănăstirii Botezul Domnului, pentru învăţătura altor limbi
străine şi a altor învăţături care se învăţau acolo. La şcoală, copsul Daniil,
prin isteţimea minţii sale şi prin neadormită sârguinţă, în scurtă vreme a
început a arăta bună pricepere la învăţătură, sporind mai mult decât vârstnicii
lui. După câţiva ani s-a arătat iscusit din destul în facerea de stihuri şi la
retorică, ştiind bine toate cele ce învăţa. Pe când trecea învăţăturile acelea,
Daniil se deprindea nu mai puţin şi la viaţa îmbunătăţită; căci în toată vremea
aceea în care a petrecut la învăţătură, nu avea nici cea mai mică împărtăşire
cu copiii cei vorbitori de vorbe rele, care făceau râsuri şi glume, şi cu cei
ce cugetau la veselii şi la desfătări deşarte; adică nu voia să se răzvrătească
cu cei răi şi să cadă în prăpastia păcatului, căci ştia că vorbele cele rele
strică obiceiurile cele bune. El se sârguia pe cât putea să-şi păzească
întreaga înţelepciune şi curăţie.
Când îi prisosea
vremea de la şcoală, nu se îndeletnicea cu jocuri copilăreşti, cum era obiceiul
tinerilor, ci cu citirea cărţilor insuflate de Dumnezeu. El alerga cu sârguinţă
la rugăciune în biserica lui Dumnezeu, pentru că inima lui începea a se
înfierbânta de văpaia dragostei dumnezeieşti şi se aprindea foc în cugetul lui.
Deci, cu cât şedea mai mult la citirea scripturilor dumnezeieşti şi la citirea
vieţilor Sfinţilor Părinţi, cu atât zi de zi se aprindea cu inima spre urmarea
lor şi dorea să urmeze acelora; căci, deşi era în lume, arăta în sine
începătura vieţii călugăreşti.
Ajungând la vârsta
de 18 ani, a trecut cu vederea, pentru Hristos, lumea aceasta vremelnică şi
bunătăţile ce sunt într-însa şi, cerând binecuvântare de la părinţii săi, a
început a petrece în Mănăstirea Preasfintei Treimi, numită Kirilovska, în
aceeaşi cetate a Kievului. Acolo, după o vreme, s-a tuns după rânduiala călugărească
de Meletie, egumenul aceleiaşi mănăstiri, în anul 1638, la 9 iulie, la
pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Pangratie; şi, în loc de Daniil, s-a numit
Dimitrie.
După primirea
rânduielii călugăreşti, acest bărbat temător de Dumnezeu, aruncându-se cu totul
spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a început a petrece viaţa cuviincioasă a
călugărilor, deprinzându-se la smerenie, la ascultarea şi la iubirea de fraţi.
El se sârguia pe cât putea a urma în lucrurile cele bune cuvioşilor părinţi:
Antonie, Teodosie şi celorlalţi făcători de minuni ai Pecerskăi. Nu se îngrijea
nicidecum de câştigarea averilor şi bogăţiilor vremelnice, ci, toată sârguinţă
lui, era să-I placă lui Dumnezeu şi, după chemarea sa, să-I slujească cu
credinţă.
Trecând puţină vreme
după călugăria sfântului, la 25 martie 1639, la praznicul Bunei-Vestiri a
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu voia povăţuitorului, Sfântul Dimitrie a
fost hirotonit diacon, de preasfinţitul Mitropolit al Kievului, Iosif Tunalski.
Apoi a petrecut
multă vreme în Mănăstirea Kirilovska din Kiev, supunându-se cu smerenie şi în
tăcere povăţuitorului lui în toate, slujind fraţilor fără de lenevire şi
împlinind cu osârdie toată ascultarea mănăstirească şi bisericească. El se afla
mai întâi de toţi la cântarea bisericească şi ieşea mai pe urmă. în biserică
stătea cu frică, asculta cu luare aminte dumnezeiasca Scriptură ce se citea,
iar în chilie se îndeletnicea la rugăciune, scriind şi alcătuind cele poruncite
de egumen, sau de alţi începători mai înalţi, şi se nevoia şi la citirea
cărţilor cele folositoare de suflet.
Apoi, trecând câtăva
vreme, cu voinţa preasfinţitului Lazăr Baranovici, arhiepiscopului
Cernigovului, Sfântul Dimitrie a fost chemat din Kiev în cetatea Cernigovului
şi a fost hirotonit preot în Mănăstirea Gustinski, la 23 mai 1659, la praznicul
Pogorârii Sfântului Duh. După aceasta, acelaşi preasfinţit Lazăr al
Cerni-govului, de vreme ce îl ştia pe el că este bărbat iscusit şi învăţat, bun
şi vrednic pentru semănarea cuvântului lui Dumnezeu în inimile omeneşti, l-a
binecuvântat să fie propovăduitor în cetatea Cernigov.
Sfântul Dimitrie a
petrecut mai mult de doi ani în soborniceasca biserică a Cernigovului,
propovăduind cu mare folos cuvântul lui Dumnezeu şi în alte biserici ale
acestei eparhii. Cuvântul lui era tare, dres cu sarea înţelepciunii şi toţi
doreau să-l audă. Dar nu numai în Rusia Mică a fost propovăduitor, ci şi peste
hotar, în domnia Litovska.
După o vreme,
cerându-şi voie şi luând binecuvântare de la arhiereu, s-a dus de la Cernigov
la cetatea Vilna şi, fiind acolo puţină vreme în Mănăstirea Pogorârii Sfântului
Duh, a spus două cuvinte de învăţătură. După rugămintea duhovniceştilor fraţi
de la Sluţka, s-a mutat de la Vilna la Sluţka şi, un an întreg, s-a ostenit cu
neadormire întru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, petrecând în Bratska,
Mănăstirea Schimbării la Faţă, cea grecească şi rusească.
După arătarea
vieţuitorilor acelei cetăţi, îşi avea un făcător de bine, pe un oarecare Ioan,
cetăţean dreptcredincios, care se mai numea Skoccevici şi care făcuse acel
lăcaş cu cheltuiala sa. Deşi el era chemat din Sluţka, de către feţe luminate
prin multe scrisori duhovniceşti şi politiceşti, dar, fiind oprit de cele mai
puternice rugăminţi şi mari făgăduinţe ale dumnezeieştii frăţimi, a zăbovit
până la sfârşitul acelui creştin. După ce a murit el, Sfântul Dimitrie a făcut,
la îngroparea lui, cuviinciosul cuvânt de îngropare.
După aceasta s-a
întors de la Sluţka în Rusia Mică şi a început să vieţuiască la scaunul
Hatmaniei, cetatea Baturin, în Mănăstirea Sfântul Nicolae, care se numea
Krupiţka, îndeletnicindu-se în post, rugăciuni şi în citirea cărţilor
folositoare de suflet; dar mai mult se sârguia la propovăduirea cuvântului lui
Dumnezeu. Pentru aceste fapte plăcute lui Dumnezeu şi sfintei Lui Biserici, cu
binecuvântarea arhiereilor de la Kiev şi Cernigov a fost ales egumen la
diferite mănăstiri. Auzind de îmbunătăţită lui viaţă şi având mare râvnă spre
ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, ca şi cum ar zavistui una alteia, cu
neîncetate rugăminţi îl chemau la sine. Sfântul Dimitrie s-a pus egumen de
preasfinţitul arhiepiscop Lazăr Baranovici al Cernigovului, mai întâi în
Mănăstirea Schimbării la Faţă a Domnului, care se numea Macsacosca, la 14
septembrie 1681, la pomenirea Sfântului Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu.
Mai înainte de numire, acel arhiereu, ca şi cum ar fi ştiut că Sfântul Dimitrie
se va învrednici şi la rânduiala bisericească, a zis către el aceste cuvinte:
„Să-ţi binecuvinteze Domnul Dumnezeu, nu numai egumenia, dar după acest nume,
Dimitrie, îţi doresc şi mitra, Dimitrie; deci să câştigi mitra!" După
numirea ca egumen, i-a urat astfel: „Astăzi este Sfântul Prooroc Moise,
văzătorul de Dumnezeu şi în această zi te-a învrednicit Domnul Dumnezeu la
egumenie, aici unde este hramul Schimbării la Faţă a Domnului, ca pe Moise în
Tabor. Cel ce a arătat căile sale lui Moise, să-ţi arate şi sfinţiei tale, în
acest Tabor, căile Sale spre veşnicul Tabor. Aceste cuvinte, precum zice singur
Sfântul Dimitrie, mărturisind despre sine - eu păcătosul, ca pe o frumoasă
însemnare şi proorocie am socotit-o şi am însemnat-o. O, să dea Dumnezeu, ca
această proorocie a preasfinţiei sale să se împlinească!"
Deci, luând acest
dreptcredincios călugăr binecuvântare de la arhiereu, s-a dus la Mănăstirea
Macsacovsca şi a intrat în ascultarea egumeniei încredinţată lui. Povăţuind
bine pe fraţi şi ridicând toate cele spre folosul de obşte al mănăstirii, se
ostenea în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, plăcând Domnului cu postul,
cu privegherea şi cu alte lucruri bune, dar mai ales cu smerita cugetare; căci,
măcar că era începător, însă blândeţea şi obiceiul lui cel bun nicidecum nu
le-a schimbat; ci ţinea în mintea sa, ceea ce s-a zis de către Domnul: Cel ce
ar voi să fie mai mare între voi, să vă fie slugă.
Precum singur se
făcea mai mic înaintea tuturor, aşa şi pe fraţi îi învăţa în toate zilele să nu
se înalţe întru nimic.
După un an, la întâi
martie, la pomenirea Sfintei Muceniţe Evdochia, cu binecuvântarea aceluiaşi
arhiereu, a fost rânduit egumen al Mănăstirii Sfântul Nicolae din cetatea
Baturin, care se numeşte Krupinţka. Astfel, lăsând egumenia de la Macsacovsca
şi mulţumind fraţilor de acolo, s-a mutat în Mănăstirea Baturin; deci,
câştigând poruncă, a luat începătorie peste această mănăstire. După ce a trecut
un an şi opt luni, acest egumen vrednic de laudă, iubind viaţa cea liniştită şi
fără de tulburare, dorind ca în singurătate să placă lui Dumnezeu, la 26
octombrie, la pomenirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, în ziua celui de un
nume cu el, a lăsat începătoria Mănăstirii Baturin şi vieţuia deosebit.
Trecând o vreme, la
rugămintea arhimandritului Varlaam Iasinski, al lavrei Pecerska din Kiev, care
după aceasta a fost mitropolit în Kiev, s-a mutat de la Baturin în lavra
Pecerskăi. Acel arhimandrit - precum se poate vedea din Predoslovia ce s-a pus
la începutul Mineiului - dorind ca acel scop plăcut lui Dumnezeu, al egumenilor
lavrei Pecerska mai înainte de el, a fericitului întru pomenire mitropolitul
Kievului Petru Movilă şi a arhimandritului Inochentie Gizel - care mult mai
înainte se ostenise pentru îndreptarea cărţilor Vieţilor Sfinţilor, ca prin
dumnezeiescul ajutor să le aducă întru săvârşire - se sârguia, pe cât se putea,
să afle un bărbat ca acela bine înţelegător, căruia să-i încredinţeze acel
lucru de bună trebuinţă spre a-l săvârşi. Când a-toate-dăruitorul Dumnezeu,
după osârdnica lui cercare, a trimis în lavra aceea pe acest înţelept şi
dreptcredincios bărbat, ca să vieţuiască într-însa, atunci acel arhimandrit,
dând mulţumire lui Dumnezeu, s-a sfătuit despre aceasta cu soborniceştii
părinţi şi cu fraţii lavrei. După sfatul lor, acestui preaiscusit propovăduitor
al cuvântului lui Dumnezeu, care se mărturiseşte de singurul adevăr, i-a
încredinţat, ca din dragostea cea către sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu şi pentru
scrierea numelui său în cartea vieţii veşnice, să se ostenească a aduna Vieţile
Sfinţilor şi, îndreptându-le desăvârşit, să le scrie.
Văzând Sfântul
Dimitrie trebuinţa cea de nevoie a Bisericii lui Dumnezeu, a ascultat cuvintele
fericitului Simeon Metafrast, care scrie: „De asemenea, este rău a grăi cele ce
nu se cade şi a da tăcerii cele ce sunt folositoare şi cinstite; pentru că aşa
cum vatămă gândurile celor ce aud pe cel ce grăieşte cele necinstite, tot
astfel cel ce tace faptele cele bune ale sfinţilor, lipseşte pe cei dreptcre-dincioşi
de folos, cinstind astfel mai mult odihna sa decât lucrul lui Dumnezeu".
După ce fericitul
Dimitrie îndelung se lepăda, punându-şi nădejdea spre ajutorul lui Dumnezeu,
spre rugăciunea Maicii Domnului şi spre ale tuturor sfinţilor, a intrat în
această osteneală plăcută de Dumnezeu în anul 1684, luna iunie, şi a început
lucrul ce i se încredinţase a-l împlini cu mare sârguinţă. Scoţând ca din nişte
izvoare din acele mari cărţi ce se numesc ale citirii, ale fericitului Macarie,
mitropolitul Moscovei, şi de la alţi istorici creştini, aducea la arătare
purtătorul de viaţă pârâu, spre adăparea acelor suflete creştineşti însetate de
învăţături folositoare.
Ostenindu-se Sfântul
Dimitrie într-această mântuitoare ascultare, în scurtă vreme i s-au arătat în
vis două vedenii de acest fel, una după alta, din care cea mai de pe urmă este
tipărită în mineiele citirii, la 10 noiembrie, la sfârşitul vieţii Sfântului
Mucenic Orest. Prima vedenie zice: „în anul 1685, 10 august, auzind eu - spune
acest arhiereu, despre el singur -, trăgându-se clopotul pentru Utrenie şi
dormitând după obişnuita mea lenevire, nu am apucat începutul, ci am dormitat
până la citirea Psaltirii. în această vreme am văzut această vedenie: Se părea
că îmi era încredinţată în purtare de grijă o oarecare peşteră, în care se
odihneau nişte sfinte moaşte. Atunci, căutând mormintele sfinţilor cu
lumânarea, am văzut acolo odihnindu-se Sfânta Marea Muceniţă Varvara.
Apropi-indu-mă de mormântul ei, am văzut-o zăcând pe coaste, iar mormântul ei
arăta oarecum a putreziciune.
Dorind eu să-l
curăţ, am scos moaştele din raclă şi le-am pus în alt loc. Apoi, curăţindu-1,
m-am apropiat de moaştele ei şi le-am luat cu mâinile să le pun în raclă; dar
îndată am văzut pe Sfânta Varvara vie, şi eu grăiam către dânsa: «Sfântă
Fecioară Varvara, făcătoarea mea de bine, roagă-te lui Dumnezeu pentru iertarea
păcatelor mele». Sfânta a răspuns, ca şi cum avea o oarecare îndoială: «Nu
ştiu, oare voi pleca, căci te rogi latineşte!» Socotesc că aceasta mi s-a zis
mie, pentru că sunt foarte leneş la rugăciune şi m-am asemănat într-această
întâmplare catolicilor, la care rugăciunea este foarte scurtă în cuvinte, tot
aşa precum şi rugăciunea mea fusese scurtă.
Auzind cuvintele
acestea de la sfânta, am început a mă întrista şi a mă deznădăjdui. Dar sfânta,
lăsându-mă puţină vreme, a căutat spre mine cu faţă veselă şi luminată şi mi-a
zis: «Nu te teme!» Apoi mi-a grăit alte cuvinte mângâietoare, pe care nu le ţin
minte. După aceasta, punând-o în raclă, i-am sărutat mâinile şi picioarele.
Trupul ei mi se părea viu şi foarte alb, iar racla foarte săracă şi învechită.
Fiindu-mi jale de aceea, căci cu necurate şi spurcate mâini şi buze îndrăznisem
a mă atinge de sfintele ei moaşte şi că nici racla nu mai era frumoasă, mă
gândeam cum aş putea să împodobesc acest mormânt. Deci am început a căuta o
raclă nouă şi mai scumpă, în care aş muta sfintele moaşte; dar într-o singură
clipeală m-am deşteptat. Părându-mi rău de această deşteptare, inima mea a
simţit o oarecare bucurie. Dumnezeu ştie ce înseamnă acest vis şi ce fel de
împlinire va fi pe urmă. O, de mi-ar da Dumnezeu, cu rugăciunile Sfintei
Varvara, patroana mea, îndreptare vieţii mele celei rele şi ticăloase".
A doua vedenie a
fost într-acelaşi an: „În postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, într-o
noapte, sfârşind de scris pătimirea Sfântului Mucenic Orest, a cărui pomenire
se cinsteşte pe 10 noiembrie, cu un ceas sau mai puţin înaintea Utreniei, m-am
culcat să mă odihnesc, fără să mă dezbrac, şi în vedenia visului am văzut pe
Sfântul Mucenic Orest cu faţa veselă, vorbind cu mine aceste cuvinte: «Eu am
răbdat mai multe chinuri pentru Hristos decât ai scris tu aici». Aceasta
zicându-mi, şi-a descoperit pieptul său şi mi-a arătat în coasta stângă o rană
mare, pătrunsă până la cele dinlăuntru, şi mi-a zis: «Aceasta mi-a făcut-o cu
fierul». Apoi, descoperindu-şi mâna dreaptă până la cot, mi-a arătat o rană
lungă, prin care se vedeau venele tăiate, şi mi-a zis: «Aceasta mi-a tăiat-o cu
sabia». Asemenea arătându-mi şi mâna stângă, tot în acelaşi loc mi-a arătat o
rană, spunându-mi că şi pe aceea i-a făcut-o cu sabia.
După aceasta,
plecându-se, şi-a descoperit piciorul până la genunchi, şi mi-a arătat la
genunchi o rană. Asemenea, descoperindu-şi şi celălalt picior până la
genunchi, mi-a arătat tot în acelaşi loc o rană şi mi-a zis: «Acestea mi-au
fost făcute cu coasa». Apoi, stând drept, îmi căuta în faţă, zicându-mi: «Vezi
oare că eu mai multe am răbdat pentru Hristos decât ai scris tu?» Dar eu împotriva
acestora nimic nu îndrăzneam să zic, ci tăceam, gândind în mine: «Cine să fie
acest Orest? Nu este el oare din rândul celor cinci la număr?» La acest gând al
meu, sfântul mucenic a răspuns: «Nu sunt eu acel Orest, din cei cinci la număr,
ci acela a cărui viaţă ai scris-o tu acum!» Apoi am mai văzut şi pe un oarecare
om cinstit stând după dânsul, şi mi se părea că este de asemenea un mucenic,
dar acela n-a zis nimic.
Deci în acea vreme
m-a deşteptat clopotul rânduit spre Utrenie, şi-mi era mare jale, că această
vedenie s-a sfârşit aşa curând. Cum că aceasta cu adevărat aşa am văzut-o
precum am scris-o, iar nu într-alt chip, eu nevrednicul şi păcătosul, sub
jurământul meu cel preoţesc o mărturisesc, căci precum atunci, tot aşa şi acum
ţin minte".
Trecând doi ani şi
trei luni de la acea vreme, când Sfântul Dimitrie s-a lăsat de egumenie, i s-a
întâmplat lui că era în cetatea Baturin cu arhimandritul Varlaam al Pecerskăi
Kievului, unde, după rugămintea luminatului boier Hetman şi a celorlalţi
duhovniceşti şi politiceşti stăpânitori - deşi se lepăda -, a fost silit ca
iarăşi să primească egumenia Mănăstirii Nicolaevska din Baturin. Deci, luând
spre aceea poruncă, a ieşit din lavra Pecerskăi şi, mergând la mănăstirea
aceea, a şezut la egumenie, după voia duhovniceştilor şi mireneştilor
stăpânitori.
Petrecând el acolo,
a sfârşit de scris Vieţile Sfinţilor care cuprind în cele trei luni,
Septembrie, Octombrie şi Noiembrie şi potrivindu-le pe dânsele cu cele mai mari
cărţi ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, întru toate
istoriile, povestirile şi faptele cele făcute de sfinţi în nevoinţele lor, şi
îndreptându-le desăvârşit, le-a dat spre cercetarea părintelui Varlaam,
arhimandritul Pecerskăi, împreună cu fraţii. După ce acelea s-au citit şi s-au
găsit bune de soborniceştii părinţi ai lavrei aceleia şi de alţi
bineînţelegători bărbaţi, atunci Sfântul Dimitrie, iubitorul de osteneală,
mergând de la Baturin la Kiev, în Mănăstirea Pecerskăi, a început a le tipări
pe ele prin a sa cercetare, în anul 1689 luna ianuarie. Deci s-a sfârşit de
tipărit cea dintâi carte, care a început de la anul nou şi care cuprinde în
sine cele trei luni mai sus pomenite, întru acelaşi an, pe vremea aceluiaşi
arhimandrit Varlaam Iasinski.
Degrab după aceasta
a fost trebuinţă pentru îndreptarea unor lucruri, ca luminatul boier Hetman să
se ducă din Baturin la împărăteasca cetate Moscova. Atunci a mers împreună cu
el Ino-chentie, egumenul mănăstirii din Kiev, şi Sfântul Dimitrie cu doi
diaconi din mănăstirea aceea, la cetatea Moscova. După ce a sosit în Moscova,
s-a dus înaintea dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici şi a
binecredincioasei împărătese Sofia Alexievna, şi s-a învrednicit a-i săruta
mâna. într-acea vreme, dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici era la
mănăstirea Cuviosului Serghie de Radonej, făcătorul de minuni. în acea zi a
luat binecuvântare de la preasfinţitul patriarh Ioachim. Apoi, trecând câteva
zile, s-a dus la mănăstirea lui Serghie de Radonej, unde s-a învrednicit a
vedea pe dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici, care i-a primit cu
milostivire şi le-a dat să-i sărute mâna.
Într-acea vreme se
întâmplase că era şi preasfinţitul patriarh în aceeaşi mănăstire. La plecare,
au stat în al doilea rând înaintea împărăteştii lui mărimi şi i-au sărutat
mâna. Liberându-l, preasfinţitul patriarh a dăruit Sfântului Dimitrie icoana
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îmbrăcată în aur, şi l-a binecuvântat ca să
se îndeletnicească cu scrisul vieţilor sfinţilor. După aceasta s-a întors
înapoi la Baturin de la împărăteasca cetate Moscova.
Venind la mănăstirea
sa, Sfântul Dimitrie şi-a făcut o chilie deosebi, aproape de biserica Sfântul
Nicolae, pentru petrecere mai îndemânatecă. Această chilie o numeşte el, în
scrisorile sale cele din toate zilele, "schit", şi, mutându-se
într-însa, s-a apucat la alcătuirea cărţii a doua, adică la Vieţile Sfinţilor
pe lunile decembrie, ianuarie şi februarie. Ostenindu-se el la îndreptarea
acelora, nu puţină îndemnare i-a dat, prin scrisoarea sa, preasfinţitul
patriarh Adrian, care a venit după Ioachim. Acela, văzând bine alcătuită cartea
dintâi pe cele trei luni, a judecat că această osteneală este de folos la toată
creştinătatea Rusiei. Deci a trimis o scrisoare arhierească preasfinţitului
mitropolit al Kievului, Varlaam Iasinski, care mai înainte fusese arhimandrit
în lavra Pecerska din Kiev, binecuvântându-l şi îndemnându-l să scrie Vieţile
Sfinţilor. Acea scrisoare este tipărită la începutul cărţii a doua a Mineiului.
În acea scrisoare se
scrie îndestulată laudă şi mulţumire ostenitorului, pentru cartea cea dintâi a
Vieţilor Sfinţilor şi îl îndeamnă să nu lase acel lucru mântuitor de suflet,
ci să se sârguiască în tot chipul să-l ducă la bun sfârşit, dându-i
arhipăstorească sfătuire şi binecuvântare. Dimitrie, iubitorul de osteneală,
fiind îndemnat prin acea scrisoare, a răspuns preasfinţitului patriarh cu
cuviincioasă smerenie şi mulţumire şi a cerut ca Mineiele luate de dânsul din
Moscova, după porunca preasfinţitului patriarh Ioachim, care cuprindeau lunile
decembrie, ianuarie şi februarie, să se trimită la dânsul, căci, deşi erau
cercetate de dânsul mai înainte, pentru scurtimea vremii nu le citise pe toate
şi nu le scrisese pe cele de mult folos şi foarte de nevoie dintr-însele.
După ce, cu porunca
preasfinţitului patriarh, i s-au trimis Mineiele celor trei luni, pentru
scrierea Vieţilor Sfinţilor, acest iubitor de osteneală a lăsat egumenia
Mănăstirii Baturin. Deci, petrecând în pustiul său din singurătate, potrivind
şi celelalte trei luni cu citirile cele mari, le-a îndreptat desăvârşit şi,
ducându-se la Kiev, a început a tipări Vieţile Sfinţilor din luna decembrie, la
10 iulie 1693. Apoi, după dorinţa unor stăpâniri duhovniceşti, Sfântul Dimitrie
a fost numit egumen la cetatea Gluhov, în Mănăstirea Sfinţilor Apostoli Petru
şi Pavel.
Petrecând el acolo,
a sfârşit de tipărit a doua carte a celor trei luni, în anul 1695, pe vremea
arhimandritului Meletie. El a luat nu mică laudă de la acelaşi sfinţit
patriarh, prin altă scrisoare ce i-a trimiş-o în acelaşi an pentru această a
doua parte. Cu aceste două scrisori ale preafericitului păstor, care se
îngrijea pentru înmulţirea slavei lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui, Dimitrie,
iubitorul de osteneală, îndemnându-se, şi-a întins mâna spre îndreptarea cărţii
a treia a Vieţilor Sfinţilor, care cuprindea într-însa lunile martie, aprilie
şi mai. Deci a început a se osteni la scrierea celei mai mari cărţi decât cea
dintâi.
Trecând o vreme, s-a
mutat de la Gluhov la Kiev, în Mănăstirea Preasfintei Treimi, numită
Kirilovska, în care s-a tuns în călugăreasca rânduială. El a petrecut acolo
numai cinci luni. După aceasta, ca un bărbat bine înţelegător şi iubitor de
osteneală, dar mai ales să-i zicem luminător, ca să nu fie ascuns sub obroc, a
fost ridicat la treapta de arhimandrit, cu învoirea preasfinţitului Varlaam,
Mitropolitul Kievului, şi cu a preasfinţitului Ioan, arhiepiscopul
Cernigovului, la 2 iunie 1697, la pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Metodie,
episcopul Patarelor, al Mănăstirii Adormirea Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, care se numeşte Eleţka.
Drept aceea, Sfântul
Dimitrie, suindu-se la cea mai înaltă treaptă a vredniciei, a adăugat după
treaptă şi iubirea de osteneli cea mai mare, ştiind că: Celui ce i s-a dat mult,
mult i se va cere; căci, precum mai înainte se ostenea în ascultarea ce se
pusese asupra lui, îndreptând Vieţile Sfinţilor cu ajutorul lui Dumnezeu, după
puterea sa, tot aşa se îngrijea şi pentru buna rânduială mănăstirească şi
pentru mântuirea fraţilor încredinţaţi lui. El nu mai puţin ajuta şi în
celelalte lucrări duhovniceşti sfintei biserici, săvârşind multe lucruri
folositoare, cu cuvântul, cu socoteala şi cu tot lucrul.
Stând doi ani şi
trei luni la Mănăstirea Eleţka, cu voia celor mai mari, s-a mutat la Novgorodul
Siverki, în mănăstirea Preami-lostivului Mântuitor, tot ca arhimandrit.
Petrecând el în mănăstirea aceea, a sfârşit de scris cele trei luni, pomenite
înainte, ale Vieţilor Sfinţilor: martie, aprilie şi mai. Iar de tipărit, le-a sfârşit
în anul 1700, fiind atunci arhimandrit în lavra Pecerska Ioasaf Cracovski, de
la care degrabă după aceea s-a trimis Sfântului Dimitrie, spre binecuvântare,
acel chip împărătesc pe care dreptcredinciosul împărat Alexie Mihailovici l-a
trimis în dar preasfinţitului Mitropolit al Kievului Petru Movilă, când a fost
încoronat la împărăţie. Dar nici în această sfântă mănăstire nu s-a odihnit
multă vreme sub umbra ramurii raiului, cea atât de mult roditoare; căci
îndreptarea cea sâr-guitoare a datoriilor celor încredinţate acestui sfânt
bărbat şi iscusinţa cea deosebită întru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu,
asemenea şi îmbunătăţită lui viaţă, degrab a început a se vesti monahului cel
preavăzător, pentru ca să câştige leafa şi mila cea vrednică pentru acelea.
La începutul anului
1701, după porunca dreptcredinciosului împărat Petru cel Mare, a fost chemat la
Moscova. Eparhia Tovolsca neavând atunci păstor, îl hirotoniră mitropolit al ei
şi al Siviriului, punându-l între patriarhi în acelaşi an, la 23 martie, în
Duminica închinării Sfintei Cruci. După aceea a fost cuprins de o boală, în
care singur dreptcredinciosul împărat a binevoit a-1 cerceta. Cunoscând că acea
boală i se întâmplase din mâhnire, i-a poruncit ca, neascunzând nimic, să-şi
arate pricina mâhnirii sale. El a arătat-o prin chipul acesta: „Aceasta îmi
pricinuieşte boală şi mâhnire, căci mă trimit la acea ţară grea şi aspră,
vătămătoare şi nesuferită sănătăţii mele; iar ascultarea mea este, ca spre
sufletescul folos al tuturor dreptcredincioşilor creştini ai neamului Rusiei,
să mă sârguiesc a sfârşi de scris Vieţile Sfinţilor".
Auzind înţeleptul
împărat un răspuns ca acesta de la dânsul, a binevoit cu milostivire a schimba,
adică nu l-a mai trimis în Sivir (Siberia), ci i-a poruncit să petreacă în
Moscova. După puţină vreme preasfinţitul Ioasaf, mitropolitul Rostovului şi al
Iaroslavului, a murit şi în locul lui a fost hotărât Sfântul Dimitrie, la 4
ianuarie 1702, zi care era Duminică înaintea Botezului Domnului; iar la Rostov
a sosit la 1 martie, în Duminica a doua a marelui Post. Deci, intrând în
cetatea Rostovului, a mers mai întâi la Mănăstirea Sfântului Iacob, episcopul
Rostovului, şi, intrând în soborniceasca biserică a Zămislirii Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, a făcut obişnuita rugăciune. El a cunoscut înainte,
printr-o descoperire oarecare ce i se făcuse de sus, că are să se sfârşească în
Rostov, şi a însemnat în unghiul acelei biserici, în partea dreaptă, locul unde
să se îngroape, zicând către cei ce erau cu dânsul: „Iată odihna mea! Aici mă
voi sălăşlui în veacul veacului!" Acest lucru s-a şi împlinit după
proorocia lui, pentru că a murit în Rostov şi acolo unde şi-a însemnat locul,
acolo l-au şi pus. Deci, venind la scaunul său, a săvârşit dumnezeiasca
Liturghie în soborniceasca biserică a Rostovului, la sfârşitul căreia, spunând
către toţi un cuvânt de învăţătură, atât celor duhovniceşti, cât şi mirenilor
celor încredinţaţi păstoriei sale, le-a dat binecuvântare. În scurtă vreme după
aceea, a dat obişnuitei îngropări trupul adormitului întru Dumnezeu a
preasfinţitului Ioasaf Mitropolitul, în soborniceasca biserică a Rostovului.
Astfel Sfântul
Dimitrie, cu dumnezeiasca voie, cu porunca dreptcredinciosului împărat şi cu
binecuvântarea sfinţitului sobor, a luat ocârmuirea cinstitei mitropolii a
Rostovului. El a luat mari nevoinţe şi a început a purta jugul cel pus asupra
sa, al acestei sfinte ascultări, cu toată sârguinţa în Iisus Hristos, Care îl
întărea. Apoi a adăugat neadormită purtare de grijă pentru îndreptarea bisericească
şi pentru mântuirea sufletelor încredinţate lui. El se sârguia cu cuvântul să
răspândească adevărata învăţătură a Evangheliei; iar prin viaţa cea înfrânată,
cinstită şi temătoare de Dumnezeu, ca un adevărat păstor al turmei lui Hristos,
avea întru pomenire totdeauna pe Păstorul păstorilor, după cele zise în Sfânta
Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând
faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Tuturor
le dădea pilde mântuitoare şi învăţa pe toţi stăpânitorii cei duhovniceşti şi
mireneşti şi pe cei de sub stăpânire, ca fiecare să petreacă în lucruri
cuviincioase şi să împlinească cu toată silinţa datoria încredinţată lui. El se
sârguia să dezrădăcineze de la toate dregătoriile obiceiurile cele rele, ca:
necurăţia, zavistia, nedreptatea şi toate lucrurile care sunt neplăcute lui
Dumnezeu şi să sădească curăţia, dragostea, dreptatea, milostivirea, şi toată
fapta bună să o înrădăcineze. Dar mai ales purta grija ca, mai întâi, de la
feţele duhovniceşti să gonească întunecarea şi neştiinţa.
Acest păstor
înţelept, îndată după venirea sa la scaunul Rostovului, s-a înştiinţat că mulţi
preoţi din păstoria lui, care locuiau în cetăţi şi în sate, fiind neluminaţi,
nu numai că nu iau aminte de chemarea lor, dar nici nu ştiu ce este rânduiala
preoţiei şi în ce constă datoria lor şi a duhovniceştilor fii şi cum se cade a
petrece într-însa; dintre care unii, mândrindu-se cu preoţia, îi ceartă pe fiii
lor duhovniceşti înaintea multor oameni, pentru păcatele spuse la mărturisire.
Alţii, având păstorie asupra multor suflete omeneşti, nu se îngrijesc de
mântuirea lor, se lenevesc a merge la bolnavi, ca să-i mărturisească şi să-i
învrednicească împărtăşirii dumnezeieştilor Taine, iar la oamenii săraci nu vor
să se ducă, ci numai la cei bogaţi.
Toate acestea au
pornit spre mare durere pe acest păstor plin de râvnă către Dumnezeu. Căci a
văzut el că unii preoţi au uitat frica de Dumnezeu şi nu dau cinste vrednică
Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, care se păzesc tot
anul pentru cei bolnavi, ci mai ales le defăimează şi le ţin în locuri
necuviincioase şi în vase murdare; iar ce este mai mult că nici numirea lor cea
cinstită nu o ştiu, pentru că nu le numesc Taine Preacurate, ci le numesc cu un
nume prost, zicându-le "zapas" (lb. rusă: rezervă), între acestea se
mai povesteşte şi aceasta: „Ni s-a întâmplat nouă în anul trecut, 1702, că,
mergând în cetatea Iaroslav, am intrat într-o biserică din sat, unde, după
obişnuita rugăciune, eu smeritul am vrut să dau obişnuita cinste şi
închinăciune Preacuratelor lui Hristos Taine; dar acel preot n-a înţeles
cuvântul meu şi stătea uitându-se la mine. Iarăşi am zis către el: «Unde sunt
puse Sfintele Taine ale lui Hristos?» Iar el nici acest cuvânt nu-l putea
cunoaşte. Deci unul dintre preoţii cei iscusiţi ce erau cu mine, a zis către
dânsul: «Unde este zapasul?» Atunci el, scoţând dintr-un unghi un vas foarte
urât, a arătat într-însul cum se păzea în nebăgare de seamă, atât de mare
sfinţenie, spre care privesc cu frică sfinţii îngeri. Pe mine m-a durut inima
de aceea, pe de-o parte pentru că, într-o necinstire ca aceea, se păzeşte
Trupul lui Hristos, iar pe de alta, că preoţii nu ştiu nici numirea, care se
cuvine a se da Preacuratelor Taine".
De aceea, acest
păstor purtător de grijă a făcut ca preoţii, lepădându-şi nebăgarea de seamă,
să înceapă încet a se înţelepţi şi să umble pe calea cea cuviincioasă chemării
lor, cu osârdie şi cu frică de Dumnezeu. El a făcut două scurte învăţături, dar
luminoase, pentru unele lucruri mai de nevoie ce se ating de datoria
preoţească şi degrab le-a scris una după alta. În cea dintâi, sfătuia ca un
părinte şi ca un păstor cu stăpânire arhierească, poruncea tuturor preoţilor,
ca să înceteze de la un obicei rău ca acela şi de la pierzătoarea îndrăzneală,
adică, nu numai să nu certe şi să nu dea pe faţă păcatele cele străine, dar
nici să nu se mândrească în deşert cu duhovnicia. Să nu treacă cu vederea pe
cei săraci şi scăpătaţi. Asemenea, le poruncea să aibă grijă de mântuirea
sufletelor omeneşti încredinţate lor, ca în tot chipul, ziua şi noaptea să
poarte grijă de ele.
În a doua învăţătură
a sa, le poruncea cu aceeaşi putere dată de la Dumnezeu şi îi îngrozea cu
înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, ca preoţii singuri să aibă grijă de
Sfintele Taine cele făcătoare de viaţă ale lui Hristos, care se păstrează peste
tot anul pentru cei bolnavi. Să le păzească cu toată cinstea dumnezeiască, să
le cinstească şi să înveţe despre aceasta şi. pe alţii. Să le păstreze în vase
cinstite şi să le ţină în locuri cuviincioase, nenumindu-le pe ele cu cuvânt
prost, adică "zapas". Să aibă înainte toate, bine pregătite şi
vrednice de sfânta slujbă, iar după aceea să petreacă în înfrânare şi în
trezvie. Să se îngrijească în toate chipurile de mântuirea sufletelor omeneşti,
să înveţe pe popor în biserică şi să nu facă cu lenevire celelalte, care se
cuvin rânduielii lor.
De aceste învăţături
toţi preoţii să se înştiinţeze şi nimeni să nu poată a se depărta prin neştiinţă.
Pentru aceea a poruncit să facă multe scrisori şi să le împartă prin cetăţi şi
prin ţinuturi, către ispravnicii poruncitori. El a poruncit ca fiecare preot,
scriind aceste învăţături, să le aibă la sine şi adeseori citind sfătuitoarele
stări cele cuprinse într-însele, să se sârguiască pe cât va putea ca toţi, fără
de lipsă, să le împlinească cu lucrul.
Toate acestea le-a
făcut spre curmarea tuturor celor ce s-au zis mai sus, după mărturia multor
slujitori vrednici de credinţă, care făceau parte din rânduiala preoţească şi
călugărească, şi care erau în vremea acestui arhiereu. Apoi, pentru ca nici
copiii preoţilor să nu fie asemenea neştiutori, ca părinţii lor, şi, când se
vor învrednici de rânduiala preoţiei sau a diaconiei, în locul părinţilor lor,
să poată înţelege puterea cea citită de ei a dumnezeieştii Scripturi şi să ştie
să înveţe poporul în biserică, nu numai citind pe carte, ci şi spunând pe de
rost cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Dirnitrie a făcut o şcoală la Rostov. El a
adunat copiii slujitorilor sfintelor biserici, mai mult de două sute. Dar
pentru o mai bună rânduiala şi sporire a lor, i-a despărţit pe ei în trei
şcoli, şi le-a rânduit trei dascăli cu viaţă duhovnicească. Adeseori, cercetând
acele şcoli, el însuşi asculta pe ucenici şi îi îndemna la sârguinţă, iar
Duminicile şi în zilele de praznic, a poruncit ucenicilor să vină la rugăciune în
biserica sobornicească, să vină la privegherea cea de toată noaptea şi la
Sfânta Liturghie, pentru ca toţi să fie nedepărtaţi şi să stea cu frică în
biserică, luând aminte la cântare şi la citire.
Le mai poruncea, ca
după sfârşitul catismei întâi, când prin citire prelungea cuvântul sau vreo
viaţă de sfânt, să vină la binecuvântarea sfinţeniei sale. Deci, uneori, când
lipseau dascălii, lua asupra sa această datorie şi, alergând la cei mai isteţi,
singur se ostenea în ceasurile libere de lucrurile bisericeşti, învăţându-i pe
ei. Apoi le tâlcuia oarecare cărţi din Aşezământul cel Vechi, iar în vremea de
vară, petrecând în arhierescul său sat, ce se numea Demiani, între celelalte
osteneli ale sale plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor din Aşezământul cel Nou.
În Sfântul şi Marele Post şi în celelalte posturi, poruncea ucenicilor să
postească. El singur îi mărturisea şi îi împărtăşea cu Sfintele Taine, apoi,
deprinzându-i, îi rânduia pe la diferite locuri, dezrădăcinându-le neştiinţa.
Iar pe citeţi şi pe purtătorii de sfeşnice rânduiţi pe la biserici îi îmbrăca
în stihare, lucru care mai înainte n-a fost în Rostov, ca slujba lor să o facă
în biserică cu toată cucernicia şi cu frică de Dumnezeu, precum poruncesc
canoanele Sfinţilor Părinţi.
Sfântul Dimitrie,
petrecând la scaunul său într-o dregătorie mare ca aceea, deşi era însărcinat
cu multe lucruri, după chemarea sa, precum este rânduiala arhierească, dar pe
el nimic n-a putut să-l abată de la lucrul ce-l începuse mai înainte. Căci el,
după venirea sa în Rostov, în 2 ani, 11 luni şi 9 zile, ostenindu-se în timpul
care-i rămânea de la terminarea lucrurilor bisericii şi ale eparhiei, a sfârşit
de scris Vieţile Sfinţilor după Mineie, adică a patra şi cea mai de pe urmă
carte, care cuprinde lunile: iunie, iulie şi august. El a îndreptat-o precum se
poate vedea din cartea ce se numeşte "Letopis", de arhiereii
Rostovului, care se află în Rostov, la biserica sobornicească, în bibliotecă.
În acel Letopiseţ se scrie astfel: „În anul de la întruparea dumnezeiescului
Cuvânt, 1705, la 9 februarie, la pomenirea Sfântului Nichifor, care se zice
purtător de trebuinţă, la odovania praznicului întâmpinării Domnului, Sfântul
Simeon, primitorul de Dumnezeu, zicând rugăciunea sa cea mai de pe urmă: Acum
slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne..., în ziua patimilor Domnului, Vineri, în
care Hristos a zis: Săvârşitu-s-a... înaintea Sâmbetei pomenirii adormiţilor şi
înaintea Duminicii înfricoşatei judecăţi, s-a scris cu ajutorul lui Dumnezeu şi
cu rugăciunile tuturor sfinţilor, luna lui august. Amin".
După sfârşire,
neîntârziind, a trimis acea carte la Kiev, la lavra Pecerska, care s-a şi
sfârşit de tipărit în acelaşi an 1705, în vremea aceluiaşi arhimandrit Ioasaf.
Astfel cărţile "Vieţii Sfinţilor" de peste tot anul, care se încep de
la întâia zi a lunii Septembrie şi se sfârşesc în cea de pe urmă zi a lunii
August, cu multe osteneli şi cu neadormită purtare de grijă a Sfântului
Dimitrie, în mai mult decât în 20 de ani, s-au adunat şi s-au sfârşit de scris
în cetatea Rostovului, întru slava lui Dumnezeu Celui slăvit întru sfinţi şi a
Maicii lui Dumnezeu, în cinstea tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu celor scrişi în
cartea vieţii şi spre folosul a tot credinciosului neam creştinesc, iar de
tipărit s-au sfârşit în Kiev, în sfânta lavră Pecerska.
Netrecând multă
vreme după aceasta, s-a făcut înştiinţare acestui vrednic păstor, că prin
diferite locuri încredinţate păstoriei lui de către Dumnezeu, intră mulţi
învăţători mincinoşi, din dumbrăvile şi pustiile Vrinski. Aceia ieşind ca lupii,
cu cuvintele lor cele mincinoase şi cu şoptiri tăinuite amăgind oile lui
Hristos, risipeau turma lui Dumnezeu. Deci, mulţi crezând învăţăturile lor cele
înşelătoare, se clătinau în sfânta şi creştineasca credinţă, a Sfintei Biserici
a Răsăritului; iar alţii, prin aceeaşi otravă a rascolnicilor, adică a lui
Capiton, fiind otrăviţi, grăiesc cele potrivnice Sfintei Biserici şi,
răzvrătind sufletele cele fără de răutate, s-au îmbolnăvit cu duhul. Râvnind el
pentru dreapta credinţă ca şi Ilie şi ca un bun păstor, dorea ca pe cei ce se
clătinau din dreapta credinţă să-i întărească, iar pe cei rătăciţi să-i
întoarcă din calea lor cea pierzătoare. Pentru aceea a alcătuit o carte pentru
credinţa lipovenească din pustiul Vrinski, adică despre învăţătura şi faptele
lor.
În acea carte el
arăta că credinţa lor este nedreaptă, învăţătura lor este vătămătoare de
suflet, iar faptele lor, neplăcute lui Dumnezeu. Acea carte s-a sfârşit de
scris în anul 1709 şi s-a tipărit mai întâi întru împărăteasca cetate Moscova, în
anul 1745.
Sfântul Dimitrie,
îndeletnicindu-se întru aceste osteneli foarte mult folositoare Sfintei
Biserici şi rânduind bine toate cele spre mântuirea tuturor celor din păstoria
sa, se întindea şi spre cele mai mari, întru nădejdea dării de plată ce va să
fie. El avea de gând să mai alcătuiască o carte care se numeşte Letopis şi în
care să se spună cu oarecare cuviinţă faptele de la începutul lumii, până la
Naşterea lui Hristos, pentru a sa ştire şi pentru ca să aibă de citit în
chilie, dar mai ales pentru a fi ca învăţături folositoare, după cum se poate
vedea din cărticica "epistolar", adică scriitoare de scrisori. De
vreme ce acest iubitor de osteneală ştia din destul, cum că nu numai în Rusia
Mică (Ucraina), ci şi în Rusia Mare, rar se găseau biblii slavoneşti, ci numai
careva din cei bogaţi abia ajungea să le cumpere pe ele cu mare preţ, iar cei
săraci neavându-le, se lipseau de folosul ce puteau să-1 aibă din citire. Mulţi
din duhovniceasca rânduială nu ştiau rânduiala faptelor din Biblie, pentru
aceea dorea ca unora ca acelora să le dea spre ştiinţă pe scurt, câte o
cărticică mică din istoria Bibliei, ca să poată fiecare să o cumpere pe un preţ
mic, şi să ştie cu înlesnire cu ce fel de rânduială merg toate cele din Biblie.
Deci el a început
fără întârziere a lucra la alcătuirea ei şi a aduna din dumnezeiasca Scriptură,
din diferite hronografuri şi de la scriitorii din istorii greceşti, slavoneşti
latineşti, leşeşti, evreieşti şi din altele, istoriile ce se cuprind în Biblie,
şi le-a pus pe scurt în loc de teme; iar din acelea, ca din nişte felurite
curgeri de izvoare, a scos învăţături foarte folositoare de suflet. Acea carte,
Sfântul Dimitrie, deşi foarte mult o dorea, după cum se arata în epistolar,
pentru alte lucruri ce erau înainte întru îndreptarea bisericescului jug ce
stătea deasupra lui, n-a putut s-o săvârşească fiind cuprins de bolile cele
dese, ci a scris numai faptele până la numărul anilor 4600. Gândul acestui
bărbat iubitor de osteneală era aşa, ca după săvârşirea acestui "Letopis",
de ar fi rânduit Domnul cu dânsul spre bine şi viaţa lui i-ar fi lungit-o, voia
să se apuce de Psaltire şi, în scurt timp, prin tâlcuiri, să o explice; dar la
lucrul acesta ce îl avea în gând, moartea i-a făcut împiedicare.
Deci, mai înainte de
a veni în Rostov, când petrecea în Rusia mică, a alcătuit două cărţi. Cea
dintâi se cheamă Alfavita duhovnicească, care cuprinde oarecare sfătuiri
duhovniceşti, care se încep după literele alfabetului. într-acea carte se pun
spre îndemnare mai multe învăţături folositoare, ca tot omul să împlinească
mai cu osârdie poruncile Domnului şi să se silească la curăţirea patimilor.
Această carte a despărţit-o în trei părţi, din dragoste către Dumnezeu, şi a
fost tipărită în Kiev în lavra Pecerska, după câţiva ani de la moartea
Sfântului Dimitrie.
A doua carte a
alcătuit-o întru lauda Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, şi se
numeşte Lâna rourată. în ea se povesteşte despre minunile care ies de la chipul
ei cel făcător de minuni, care se află în Ilinski, mănăstire a Cernigovului, cu
vorbiri şi cu învăţături insuflate de Dumnezeu. Această carte, pe când trăia
Sfântul Dimitrie, a fost tipărită în Cernigov în anul 1656.
Afară de acestea se
află şi multe alte cărţi folositoare de suflet. Prima se numeşte Apologia, spre
potolirea mâhnirii omului, care este în nevoie, în prigonire şi în necaz.
într-însa se cuprinde vorbirea şi sfătuirea care mângâie pe cel scârbit.
Asemenea şi această cărticică s-a tipărit în Cernigov în anul 1700, iar după
moartea lui s-a tipărit a doua oară în Moghilev, în anul 1715. Apoi s-a mai
tipărit pe scurt, ca un catehism cu întrebări şi răspunsuri, foarte folositor
pentru credinţă, «O mulţumitoare cugetare pentru patimile lui Hristos»,
«Închinăciunea rănilor Domnului nostru Iisus Hristos», «Plângere la îngroparea
lui Hristos», «Închinare Sfintei Treimi», «Închinarea Domnului nostru Iisus
Hristos», «Închinare către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu», «Socotire pentru
Împărtăşirea dumnezeieştilor Taine», «Închinăciune la preacuratele lui Hristos
Taine», «Rugăciune de mărturisire în toate zilele», «Mărturisirea păcatelor
cuprinzătoare», «Rugăciune sau, pe scurt, pomenire de patimile lui Hristos»,
«Doctorie duhovnicească la tulburarea gândurilor, cu multe pilde, adunate pe
scurt din diferite cărţi părinteşti» şi «Duhovniceasca deprindere a omului cel
dinlăuntru, care se învaţă în singurătate în cămara inimii şi se roagă în
taină».
El a alcătuit de
asemenea două letopiseţe. Cel dintâi pentru poporul slavon şi cel de-al doilea
pentru zidirea bisericilor şi pentru punerea arhiereilor în Rusia. Apoi a mai
alcătuit încă câteva cântări duhovniceşti şi alte faceri de stihuri, multe la
număr. Dintre aceste scurte alcătuiri, "Apologia" şi
"Letopiseţele" le-a alcătuit pe când sfinţia sa era în Rusia Mică;
iar despre celelalte nu se ştie când le-a scris.
Se cade însă a zice
ceva şi despre cuvintele de învăţătură ale acestui frumos grăitor şi
propovăduitor, care trebuie să fie foarte multe la număr, de s-ar fi putut
toate acestea a se cerceta şi a se aduna împreună. Căci, mai întâi, precum s-a
arătat mai sus, acest bărbat a fost multă vreme propovăduitor al cuvântului lui
Dumnezeu în Cernigov, pe vremea preasfinţitului arhiepiscop Lazăr Barano-vici.
După ducerea din Cernigov, câtăva vreme s-a aflat în cetatea Vilna; apoi,
mergând în Sluţka şi vieţuind mai mult de un an în mănăstirea de acolo, a
Schimbării la Faţă, se îndeletnicea la semănarea cuvântului Domnului.
Întorcându-se în
Rusia Mică, în cetatea Baturin, el a întrebuinţat cea mai mare parte a datoriei
sale în propovăduirea cuvântului, până la hotărârea sa la egumenie. Fiind
egumen şi arhimandrit în diferite mănăstiri, măcar că avea grijă de toate cele
mănăstireşti, totuşi a continuat să adune şi să îndrepteze Vieţile Sfinţilor.
Acest egumen neobosit de osteneli, în toată vremea nu înceta, cât de puţin, a
alcătui învăţături şi a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Dar, spre cea mai
mare părere de rău, nu se ştie cine este alcătuitorul tuturor acelor
învăţături. Căci, deşi se află în Rostov, în biblioteca bisericii, cuvinte
învăţătoare şi alte oarecare alcătuiri ale acestui bărbat iubitor de osteneală,
o carte mare, scrisă cu slovă de tipar, însă într-aceea se află învăţături
propovăduite de el pe vremea petrecerii lui în Rusia Mare. Deci, unele din
acelea, după cum arată acel epistolar, lipsesc, iar de cele ce le-a spus în
Rusia Mică, sunt într-acea carte numai cinci.
Drept aceea, Sfântul
Dimitrie, ocârmuind bine păstoria cea încredinţată lui de Dumnezeu, deşi
totdeauna după chemarea sa era tras de multe împiedicări, dar în toate zilele
alerga la biserică la slujba lui Dumnezeu. În zilele Duminicilor şi ale
praznicelor, slujirea Sfintei Liturghii mai niciodată nu o lăsa să o
săvârşească alţii, afară de neputinţă sau de mare nevoie. Când se întâmpla
praznic cu priveghere, atunci la acea ieşire cu crucile, măcar că se mergea
departe, el însuşi mergea cea mai mare parte din cale şi săvârşea Sfânta
Liturghie. Apoi îndemna poporul la facerea faptelor bune.
Adeseori se ducea în
cetatea Iaroslavului şi, petrecând acolo, slujea în biserica sobornicească şi
în alte biserici ale acelei cetăţi, unde i se întâmpla, şi propovăduia cuvântul
lui Dumnezeu, învăţând astfel pe oameni sfânta credinţă creştinească. El îi
sfătuia să nu se amăgească cu mincinoasele învăţături ale celor ce nu înţeleg
drept, ca să nu rupă din turma lui Hristos, ci să stea cu tărie şi să ţină la
maica noastră, Sfânta Biserică a Răsăritului. Deci înţeleptul păstor era
păzitorul turmei lui Hristos, de vrăjmaşii care se luptau contra lor şi de
lupii cei răpitori care veneau îmbrăcaţi în piei de oi.
În vara anul 1705,
acest păstor zăbovind în cetatea Iaro-slavului două luni - iunie şi iulie -,
pentru îndreptarea unor lucruri bisericeşti, i s-a întâmplat un lucru ca
aceasta, precum mărturiseşte însuşi Sfântul Dimitrie despre aceasta în cartea
"Rozisc": „Într-o zi de Duminică, ieşind eu din biserica
sobornicească, după Sfânta Liturghie, şi mergând spre curte, doi oameni cu
barbă, dar nu bătrâni, apropiindu-se de mine, strigau, zicând: «Stăpâne sfinte,
cum ne sfătuieşti? Ne porunceşti nouă să ne radem bărbile sau nu? Să ştii însă
că noi suntem gata să ne punem capetele pentru bărbile noastre! Mai bine este
nouă să ni se taie capetele, decât să ni se radă bărbile!» Căci venise poruncă
de la stăpânire ca oamenii să-şi radă bărbile. Atunci eu m-am mirat de acea
neaşteptată întrebare şi, neputând să le răspund îndată ceva din Scriptură,
i-am întrebat pe ei: «Ce creşte pe urmă? Capul cel tăiat sau barba cea rasă?»
Atunci ei, îndoindu-se şi tăcând puţin, au zis: „Barba creşte iar, dar capul
nu!" Apoi le-am zis: «Deci, mai de folos vă este vouă să nu vă cruţaţi
barba, care, de s-ar rade şi de zeci de ori, iar va creşte, decât să vă
pierdeţi capul, care, odată tăiat, nu mai creşte niciodată, decât numai la
învierea cea de obşte a morţilor!»
Zicându-le acestea,
am mers la chilia mea; deci, mă petrecură mulţi cetăţeni cinstiţi, intrând cu
mine în chilie. Şi a fost între noi cu de-amănuntul multă vorbă despre raderea
şi neraderea bărbii. Eu am cunoscut că mulţi care şi-au ras bărbile, după
poruncă, se îndoiau de mântuirea lor, ca şi cum ar fi pierdut chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu. Deci eu i-am sfătuit pe ei să nu se îndoiască, zicându-le că nu
în barbă şi în faţa omenească cea văzută se alcătuieşte chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu, ci în sufletul cel nevăzut. Dar încă şi pentru aceasta nimeni să
nu se îndoiască de mântuirea sa, de vreme ce nu îşi rade barba după voia sa, ci
poruncii celor ce sunt în stăpâniri se cuvine a se supune şi în lucrurile care
nu se împotrivesc lui Dumnezeu şi care nici nu ne vatămă mântuirea. De aceea,
cei ce socotesc raderea bărbii un mare şi neiertat păcat, iar nu creşterea lor
în mare sfinţenie, să-şi lepede acea îndoire şi nimeni din cei cu barbă să nu
nădăjduiască că prin barba sa va câştiga mântuirea!"
Deci Sfântul
Dimitrie a adăugat multă înţelepciune în cartea ce s-a zis "Rozisc",
între altele şi despre raderea bărbii, spre sfătuirea celor neîntăriţi şi în
întărirea celor ce pentru puţin se clatină mult.
În toată vremea
petrecerii la scaunul său, acest blând păstor priveghea turma sa fără de
asprime. El îşi păzea vrednicia rânduielii sale fără de trufie şi spre toţi
cei mari şi mici arăta dragoste nefăţarnică; de aceea era iubit ca un tată de
toţi credincioşii, fii ai Sfintei Biserici. El era cinstit şi slăvit, nu numai
de cei supuşi sub rânduiala sa, ci şi de alte multe feţe de neam bun. Era iubit
nu mai puţin şi de însuşi prea binecuvântatul împărat şi de toată împărăteasca
familie, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită.
Adeseori era chemat
la Moscova, unde, fiind de faţă însuşi împăratul şi alte feţe ale familiei
împărăteşti, săvârşea dumneze-ieştile Taine şi propovăduia cuvântul lui
Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea din scrierea de mai sus. Adeseori veneau
la dânsul în Rostov multe feţe împărăteşti pentru binecuvântare, precum văduva
dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici, împărăteasa Paraschiva Teodorovna,
cu fiii săi şi fiicele dreptcredinciosului împărat Alexie Mihailovici;
binecredincioasele cnejine Măria, Teodosia şi Natalia Alexievna, care l-au
dăruit pe el cu rase şi cu alte diferite lucruri. Din toate aceste daruri
pregătindu-şi înainte arhiereştile veşminte spre ceasul morţii, a poruncit
slujitorilor de lângă sine, ca la moartea sa să-l pună într-acele veşminte
pregătite de el mai înainte, lucru care s-a şi făcut după porunca lui. Acele
veşminte se află şi acum pe dânsul.
Sfântul Dimitrie
avea un obicei ca acesta: Când ar fi simţit cândva în sine vreo boală şi ar fi
început a slăbi, atunci trimitea la şcoală şi poruncea tuturor elevilor, ca,
spre aducerea aminte de cele cinci răni ale lui Hristos, care au fost în
curatele Lui mâini, picioare şi în coasta cea împunsă până la inimă, să
citească de câte cinci ori rugăciunea Tatăl nostru... Atunci îi era mai uşor.
Deci, cercetându-şi şcoala, sfătuia pe ucenicii săi să-şi petreacă viaţa lor
întru înfrânare, cu minte întreagă şi curăţie, ca, chemând în ajutorul lor pe
Dumnezeu, Povăţuitorul înţelepciunii şi dătătorul de ştiinţă, să adauge
sârguinţă la învăţătură cu toată puterea. între altele, adeseori zicea către
dânşii şi acestea: „De mă voi învrednici a câştiga milă de la Domnul, atunci Îl
voi ruga pe El, ca şi voi asemenea să câştigaţi milă de la dânsul, că scris
este: Unde voi fi Eu, acolo va fi şi sluga mea".
Pe slujitorii săi şi
pe ceilalţi care se aflau lângă dânsul, îi învăţa ca, atunci când vor bate
ceasurile, la fiecare lovitură, să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci şi să
zică încet rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te...".
Iar dacă cineva din casnicii lui slujitori s-ar fi întâmplat să-i fie numele şi
venea la dânsul cu plocon, îl binecuvânta pe el cu icoane; iar de i se întâmpla
să nu aibă icoane, atunci îl miluia cu bani, după socotinţă. Adeseori pe cei
supuşi îi învăţa să se nevoiască la post şi să fugă de îmbuibare şi beţie,
arătându-se singur pe dânsul pildă la aceea. El în toate zilele, afară de
praznice, petrecea în înfrânare, mâncând puţin, numai pentru trebuinţa trupească;
iar în Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti, în Săptămâna întâi, obişnuia
a mânca numai o dată pe zi. Asemenea şi în Săptămâna Patimilor, numai în Joia
Mare mânca o dată, iar celelalte zile le petrecea în rugăciuni şi post.
Acest bărbat temător
de Dumnezeu, preaisteţ la înţelegere, în mare luminare, iscusit în limba
slavonească, latinească, grecească evreiască şi leşească, deci având mare
aplecare spre învăţătură, a iubit pe oamenii cei îmbunătăţiţi şi cinstiţi. Spre
cei mai de sus a fost cinstitor, plecat, iubitor şi primitor; iar spre cei
supuşi, milostiv. Spre cei nenorociţi, milosârd; spre cei săraci, binefăcător;
către cei nevoiaşi, foarte îndurat. Scumpetea în inima lui n-a locuit, iubirea
de câştig de nici un fel n-a avut loc în inima lui, iar iubirea de argint cu
totul era gonită de la dânsul; pentru că din vremea aceea de când a primit pe
dânsul călugărescul chip şi a făgăduit lui Dumnezeu sărăcia de bună voie până
la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la câştigarea de multă avere şi
nu aduna - după cum singur mărturiseşte despre dânsul în scrisoarea sa -, aur
şi argint, ci nici haine sau orice altfel de lucruri nu voia să aibă, afară
numai de cele de nevoie şi afară de cărţile cele folositoare de suflet.
El păstra toate
darurile care intrau în mâinile lui de la făcătorii de bine, de când a fost
egumen şi arhimandrit. Asemenea în toată vremea petrecerii lui în arhierie, o
parte din veniturile chiliei, le cheltuia pentru trebuinţele sale, altă parte
pentru ale mănăstirii, iar alta o întrebuinţa la împodobirea sfintelor
biserici; dar mai mult la nevoile celor săraci; căci de sărmani şi văduve, de
scăpătaţi şi de cei neavuţi, purta atât de mare grijă, întocmai ca un tată de
adevăraţii săi fii; şi cu atâta îndurare împărţea cele ce intrau în mâinile
lui, încât în toată ziua abia lăsa ceva puţin la casa sa. Adeseori, chemând la
sine pe cei orbi, surzi, şchiopi şi pe cei neputincioşi în sărăcia cea mai de
pe urmă, le punea mese, le dăruia haine şi alte lucruri asemenea cu acestea. El
era, după Iov, ochiul orbilor şi piciorul şchiopilor.
După moartea lui
nimeni să nu caute argint în cămările lui, sau orice altfel de avere. Şi, ca să
nu-şi piardă vremea la acea zadarnică încercare a lui, nici pe cei ce au slujit
în chilia lui despre aceea să nu-i întrebe.
Cu doi ani şi şapte
luni înaintea morţii lui, a scris o scrisoare duhovnicească sau
"diată", şi a arătat-o sfinţitului Ştefan, mitropolitul Riazanului,
punând acolo un aşezământ ca acesta: „Dacă preasfinţitul mitropolit Ştefan va
muri mai înainte, atunci la îngroparea lui să fie mitropolitul Dimitrie; iar
dacă Dimitrie al Rostovului se va sfârşi mai înainte, atunci să-1 dea pe el
îngropării preasfinţitul Ştefan al Riazanului. Aşa s-a şi făcut, că nu
altcineva, ci singur preasfinţitul Ştefan l-a îngropat pe el. Aceşti doi
mitropoliţi au trăit între dânşii ca fraţii. Sfântul Dimitrie, în toată vremea
petrecerii sale în Rostov şi mai ales când alcătuia cartea Letopis, în care se
istorisesc faptele de la începutul lumii până la Naşterea lui Hristos, de multe
ori trimitea scrisori preasfinţitului Ştefan, spre a cerceta alcătuirile, şi
cerea sfat de la dânsul spre dezlegarea îndoielilor lui.
Cu câteva zile mai
înainte de sfârşitul Sfântului Dimitrie, binecuvântata împărăteasă, Paraschiva
Teodorovna, avea de gând ca din împărăteasca cetate Moscova să se ducă în
cetatea Iaroslavului, ca să se închine la icoana cea făcătoare de minuni a
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea Tolska. Dar, din pricina
furtunilor care s-au întâmplat atunci şi din greutate, abia a ajuns la Rostov.
Astfel îi era cu osteneală a călători până la Iaroslav. De aceea a poruncit să
aducă în Rostov icoana făcătoare de minuni din Mănăstirea Tolska. Deci, când
acest sfânt arhiereu a fost înştiinţat despre grabnica venire în Rostov a
dreptcredincioasei împărătese, împreună cu binecredincioasele ei fiice şi
despre aducerea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, celei făcătoare de
minuni din Tolska, atunci a poruncit să cheme la dânsul pe ieromonahul Filaret,
cămăraşul casei sale arhiereşti, pe care, între celelalte porunci ce îi dăduse,
l-a înştiinţat mai dinainte de grabnica sa ducere către Dumnezeu. El i-a arătat
aşa:
„Iată, vin în Rostov
doi oaspeţi: împărăteasa cerului şi împărăteasa pământească, iar eu nu mă
învrednicesc a le vedea pe ele aici; deci, se cuvine ţie, cămăraşule, ca să fii
gata pentru primirea lor".
Înainte de sfârşit,
cu trei zile până la moartea sa, a început a slăbi foarte mult şi a tuşi. În
ziua numelui său, adică la 26 octombrie, la pomenirea Sfântului Mucenic
Dimitrie, Izvorâtorul de mir, a săvârşit singur Sfânta Liturghie, fiind acum
foarte bolnav, încât şi faţa i se schimbase. Din acea zi n-a putut să mai spună
cuvinte de învăţătură, ci, şezând lângă uşile împărăteşti ale bisericii, a
ascultat cântăreţul care a citit acea învăţătură, pregătită mai înainte de
dânsul.
La masa prânzului
într-acea zi a şezut cu oaspeţii, după obiceiul de mai înainte, măcar că era
neputincios şi cu nemărginită nevoie; iar în 27 octombrie a venit ştirea că
arhimandritul Varlaam va veni de la cetatea Bereaslav, din Mănăstirea Zaleaska
a Cuviosului Daniil Stâlpnicul, ca să vadă pe Sfântul Dimitrie. El a fost primit
de Sfântul Dimitrie cu dragoste şi s-a ostenit după cum se cuvine. Deci,
vorbind ei singuri, monahia Varsanufia Eftimia, din neamul kazanilor, fiind mai
înainte hrănitoarea ţarului Alexie Petrovici, a trimis în Rostov la acest
păstor, aproape de casa arhierească, ca să binevoiască preasfinţia sa să o
cerceteze pe ea în acea zi. Ea, în toată vremea petrecerii sale în Rostov, avea
multă cucernicie pentru îmbunătăţită viaţă a Sfântului Dimitrie şi adeseori
avea trebuinţă de poveţele lui spre folosul sufletului său.
Sfântul, fiind
chemat la acea monahie, s-a lepădat cu neputinţă, căci era foarte slab. Mergând
acela acasă a spus stăpânei sale că sfinţia sa nu poate veni din pricina bolii.
Atunci acea monahie a trimis a doua oară să-1 poftească, măcar pentru o scurtă
vreme să binevoiască a veni. Dar Sfântul Dimitrie se lepăda şi la a doua
poftire, punând înainte boala. Arhimandritul Varlaam, cel zis mai înainte, a
început a-l sfătui să meargă, crezând că prin acea umblare să câştige puţină
uşurare din boală. Atunci, ascultând pe arhimandrit, a poruncit să-l ducă la
dânsa, după cântarea bisericii.
Deci, mergând el,
împreună cu acel arhimandrit, pe cale au vorbit puţin şi iarăşi s-au întors pe
înserate; dar abia a putut ajunge la chilia sa. Pomenitul arhimandrit, fiind în
casele ce se numesc Cristovoi, a poruncit cămăraşului său, ieromonahului
Filaret, să-l primească şi să-l ospăteze. Intrând singur în chilie a început a
tuşi şi, umblând multă vreme prin casă, se sprijinea de slujitori.
După aceea a
poruncit să cheme cântăreţi la dânsul în chilie, pentru cântarea unor cuvinte
duhovniceşti, alcătuite de el: „Iubite Iisuse al meu, nădejdea mea o pun în
Dumnezeu. Tu eşti Dumnezeul meu şi bucuria mea, Iisuse". în vremea
cântării acelora, Sfântul Dimitrie asculta stând lângă sobă şi încălzindu-se.
După sfârşitul acelor cântări, a voit ca pe toţi cântăreţii să-i lase a pleca
spre casele lor; însă a oprit pe unul mai iubit dintre ei să-1 aibă ajutor în
osteneli.
Rămânând acela, a
început a-i spune din viaţa sa, cum o petrecea în tinereţe şi în vârsta cea
desăvârşită cum se ruga Domnului Dumnezeu, Preasfintei Lui Maici, şi tuturor
plăcuţilor lui Dumnezeu. Iar după aceasta a zis: „Şi voi, fiilor, să vă rugaţi
asemenea!" Apoi la sfârşit a zis: „Acum îţi este şi ţie vremea să mergi la
casa ta!" Acel cântăreţ, luând binecuvântare, a ieşit; iar Sfântul
Dimitrie l-a petrecut singur din chilia sa şi i s-a închinat până la pământ,
mulţumindu-i că s-a ostenit mult lângă dânsul la scrierea diferitelor alcătuiri.
Văzând cântăreţul
smerenia aceea, neobişnuita petrecere de la păstorul său şi închinăciunea cea
atât de jos, s-a cutremurat. Apoi i-a zis cu cucernicie: „Stăpâne sfinte, oare
te închini mie astfel, celui mai de pe urmă rob?" Iar el iarăşi a grăit: „îţi
mulţumesc, fiule!" Şi s-a întors în chilie, iar cântăreţul s-a dus la casa
sa plângând. Deci Sfântul Dimitrie, întorcându-se în chilia sa, a poruncit
slujitorilor ca fiecare să meargă la locul lui, iar el, închizându-se în
chilie, ca şi cum ar fi voit puţin să se odihnească, a petrecut rugându-se până
la moartea sa. A doua zi de dimineaţă, slujitorii, intrând în acea chilie, l-au
văzut că se sfârşise aşa cum se ruga. Cântăreţul, fiind în casa sa, a auzit a
doua zi de dimineaţă că la soborniceasca biserică a bătut de trei ori în
clopotul cel mare, spre semnul morţii arhiereului, şi îndată a alergat în
chilia lui. Astfel a aflat pe păstorul şi părintele său că îşi dăduse sufletul
lui Dumnezeu.
După îmbrăcarea lui
în toate veşmintele arhiereşti, pe care el, precum s-a spus mai înainte, le
gătise înaintea sfârşitului său, au pus în raclă sfântul lui trup, iar sub cap,
în loc de pernă, şi sub tot trupul, au pus, după porunca sa, diferite cărţi
alcătuite şi scrise cu cerneală de mâna lui. în aceeaşi zi a fost pus în
biserica preabunului Mântuitor, care este aproape de chilia arhierească.
Făcându-se ştire în
toată cetatea Rostovului de moartea acestui bun păstor şi iubitor de fii, s-a
adunat mult popor la cinstitul lui trup, făcând plângere; căci i-a lăsat pe ei
păstorul şi învăţătorul cel bun, ajutorul celor ce sunt în nevoi şi în
necazuri, folositorul văduvelor şi al orfanilor, hrănitorul săracilor şi al
scăpătaţilor, povăţuitorul rânduielii preoţeşti şi călugăreşti.
În ziua aceea şi
dreptcredincioasa împărăteasă Paraschiva Teodorovna cu fiicele sale Ecaterina,
Parascheva şi Ana, au sosit în Rostov după sfârşitul prânzului şi nu l-au aflat
între cei vii pe Sfântul Dimitrie. Ele au plâns mult că nu s-au învrednicit a
lua binecuvântarea lui arhierească; deci au poruncit ca deasupra trupului să
slujească rânduiala înmormântării în sobor. După aceea au binevoit a merge
întru întâmpinarea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, din Tolska; dar, din pricina drumului şi a furtunilor de toamnă, n-au
mai călătorit mai departe spre Iaroslav, ci au rămas până a doua zi în
Mănăstirea Botezul Domnului.
inştiinţându-se ea a
doua zi că icoana Născătoarei de Dumnezeu este aproape de cetatea Rostovului, a
poruncit ca toţi preoţii şi slujitorii bisericeşti, cei ce veniseră în acea
mănăstire în ziua pomenirii Cuviosului Avramie arhimandritul, făcătorul de
minuni, al Mănăstirii Boevleniei a Rostovului din soborniceasca biserică, să
meargă cu litie din acea mănăstire la Mănăstirea Petrovska, mănăstire care se
află tot în calea Rostovului spre Iaroslav, întru întâmpinarea icoanei celei
făcătoare de minuni. Deci toate trei fiice împărăteşti, au urmat litia pe jos.
întâmpinând ele acea icoană, au dus-o în Mănăstirea Boevleniei, singure ţinând-o
cu mâinile lor; iar împărăteasa a aşteptat în porţile acelei mănăstiri.
Aducând acea icoană
spre poartă, ea a ieşit singură spre întâmpinare şi, făcând obişnuita
rugăciune, a sărutat-o cu cucernicie şi a poruncit să p ducă în biserică. Acea
icoană a stat acolo până la sfârşitul Sfinfci Liturghii, iar după Sfânta
Liturghie au făcut paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După aceea au
dus icoana făcătoare de minuni tot cu aceeaşi litie în soborniceasca biserică a
Rostovului şi de acolo în Mănăstirea Boevleniei, în ziua de 30 octombrie.
După voinţa
împărătesei, trupul Sfântului Dimitrie, din acea biserică a Mântuitorului, s-a
mutat cu cuviincioasă ceremonie în soborniceasca biserică, şi după porunca ei
s-a făcut panihidă a doua oară pentru dânsul.
După aceasta, îndată
credincioasa împărăteasă cu fiicele sale şi cu ceilalţi care erau cu dânsa au
voit a lua calea de întoarcere de la Rostov la împărăteasca cetate, Moscova.
Când cele scrise de acest sfânt arhiereu s-au trimis din Rostov la Moscova în
divanul mănăstiresc, atunci, după aşezământul lui cel scris, sau, mai bine-zis,
după cererea lui, s-a rânduit ca după moarte să-i îngroape trupul în Mănăstirea
Sfântului Iacob, episcopul Rostovului, făcătorul de minuni, în unghiul bisericii,
unde însemnase singur.
Deci s-a trimis
poruncă de la divanul mănăstiresc în Rostov, prin care s-a poruncit ca, după
acea duhovnicească dorinţă, să se sape groapa în acel unghi şi s-o zidească cu
piatră, apoi să facă gropniţă de piatră şi să-1 dea îngropării. Dar acea
poruncă nu s-a împlinit nu se ştie pentru ce, că nici groapă cu piatră n-au
zidit, nici gropniţă de piatră n-au făcut; ci au făcut numai o casă de lemn,
care a putrezit degrab, precum de aceasta se poate şti mai pe larg din cele ce
s-au pus înaintea preasfînţitului şi îndreptătorului Sinod, pentru aflarea
moaştelor acestui arhiereu.
Iar când
preasfinţitul Ştefan, Mitropolitul Riazanului şi al Muromului, a venit în
Rostov, pentru îngroparea Sfântului Dimitrie, în luna noiembrie, intrând drept
în soborniceasca biserică, a plâns mult deasupra trupului acestui plăcut şi a
poruncit cămăraşului Filaret ieromonahul ca să gătească în mănăstirea lui Iacob
toate cele ce se cuvin spre îngropare. Atunci precum mai-marii mănăstirii
Rostovului, aşa şi soborniceştii preoţi, şi mulţi din cetăţeni venind la
preasfinţitul Ştefan, l-au poftit să binevoiască a da îngropării trupul acestui
arhiereu în soborniceasca biserică a Rostovului, aproape de răposatul Ioasaf
Mitropolitul. Acolo erau îngropaţi toţi cei ce fuseseră mai înainte arhierei ai
Rostovului.
Preasfinţitul Ştefan
n-a voit să facă acea cerere a lor, şi le-a răspuns celor ce ziceau: „De vreme
ce încă de la suirea pe scaunul Rostovului, Preasfinţitul Dimitrie şi-a ales
singur loc de îngropare în mănăstirea lui Iacob mergând mai întâi, cum pot eu
să schimb aceasta?" Astfel, în ziua aleasă spre îngropare, adunându-se în
soborniceasca biserică duhovniceştii începători şi toţi preoţii şi slujitorii
bisericeşti, Preasfinţitul Ştefan a săvârşit Sfânta Liturghie. După sfârşitul
aceleia, el a săvârşit slujba înmormântării cu tot soborul, deasupra trupului
Sfântului Dimitrie, la care singur preasfinţia sa a grăit către popor cuvânt
cuviincios despre această mare mâhnire.
Apoi după
aşezământul acestui plăcut, acel trup sfânt al lui, cu rânduiala
binecuviincioasă a soborului, cu lumânări şi cu cântări de psalmi, mergând
înainte tot sfinţitul cler şi petrecându-l mulţime de popor şi scoţând amare
suspinuri pentru păstorul şi învăţătorul lor, l-au dus în Mănăstirea Sfântului
Iacov şi l-au dat pământului în biserica Zămislirii Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, în unghiul din partea dreaptă pe care îl însemnase el. După
îngropare, preasfinţitul Ştefan a scris despre îngroparea Sfântului Dimitrie,
şi acea scrisoare s-a pus la sfârşitul vieţii lui.
După moartea acestui
bărbat iubitor de osteneală, au rămas multe cărţi tipărite şi scrise de mână,
în greceşte, latineşte, leşeşte şi slavoneşte. Toate acelea s-au luat în
aceeaşi vreme din Rostov de preasfinţitul Ştefan şi s-au pus în biblioteca
tipografiei din Moscova, a preasfinţitului îndreptător Sinod. Acest plăcut al
lui Dumnezeu a murit în anul de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul 1709, în 28
octombrie, noaptea, într-o zi de vineri, îndată după ziua numelui său. Trupul
lui s-a îngropat în luna noiembrie în 25, care a fost de asemenea zi de vineri.
El a petrecut pe scaunul Rostovului şapte ani fără nouă luni. în călugărie a
petrecut 41 de ani, 3 luni şi 18 zile; iar toţi anii vieţii lui au fost 80.
Acest sfânt, adunând
şi scriind vieţile şi nevoinţele cele cu frumoasă lumină ale sfinţilor lui
Dumnezeu, celor ce în cartea cea veşnică s-au scris la ceruri, le-a dat întru
slava Celui slăvit Dumnezeu, întru cinstea plăcuţilor Lui şi spre folosul dreptcre-dinciosului
neam creştinesc. Singur, după trecerea din viaţa aceasta de puţină vreme, la
cea veşnică, s-a scris şi el cu degetul lui Dumnezeu, împreună cu toţi sfinţii
în cartea vieţii veşnice şi s-a învrednicit a fi încununat cu nestricăcioasa
cunună.
Ca adevărat păstor
şi neadormit păzitor al turmei celei încredinţate lui de la Dumnezeu, s-a
învrednicit în ceata păstorilor cu ceilalţi arhierei ai Rostovului şi cu toţi
ierarhii a fi numărat. Căci în anul 1751, luna septembrie în 21, când meşterii
se apucaseră să repare pardoseala bisericii Zămislirii Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu, au aflat sfintele lui moaşte întregi şi nestricate, după 42 de
ani, 10 luni şi 24 zile de la moartea lui, iar de veşmintele lui arhiereşti
foarte puţin se atinsese stricăciunea.
Din acele sfinte
moaşte, ca dintr-un izvor oarecare, din vremea aceea şi până acum, izvorăsc
multe faceri de minuni celor ce aleargă la ele cu credinţă. Prin ele se
izgonesc diavolii din oameni, muţii grăiesc, orbii văd, şchiopii, slăbănogii şi
cei cuprinşi de alte boli grele şi nevindecate, prin chemarea lui spre ajutorul
lor şi prin rugăciunile ce se aduc lângă acele sfinte moaşte, se vindecă cu
darul lui Dumnezeu şi se slăveşte într-însul Dumnezeu, Cel în Treime Unul
preamărit între sfinţii Săi.
Deci să slăvim şi
noi pe Bunul Dumnezeu, căci în sfatul Său cel preaînalt a hotărât să arate în
pământul Rusiei în aceşti ani mai de pe urmă, pe acest mare luminător, care, cu
minunile sale, străluceşte toate părţile Rusiei şi se arată cu adevărat grabnic
ajutător celor ce-l cheamă. Deci să alergăm cu neîndoită credinţă la sfintele
şi tămăduitoarele lui moaşte, să-l chemăm ziua şi noaptea spre ajutorul nostru,
ca, prin rugăciunile acestui scriitor al Vieţilor Sfinţilor, să petrecem şi noi
de acum înainte zilele vieţii noastre întru sfinţenie. Şi astfel, trăind cu
dumnezeiască plăcere în pocăinţă, să ne învrednicim a fi scrişi în cartea
vieţii Mielului lui Dumnezeu, împreună cu toţi cei ce din veac i-au plăcut Lui,
şi a-L lăuda pe Dânsul împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor.
Amin.